Synecdoche, New York (2009)

Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.

David Cronenberg mi-a zburat creierii

David Cronenberg a reușit ceea ce puțini regizori au reușit, a reușit să mențină un echilibru stabil între independent și hollywoodian. Filmele lui nu se țin de normele impuse de Hollywood, de aceleași clișee și construcțiile care determină majoritatea filmelor ce ies annual, dar cu toate astea succesul irefutabil în fața unui public larg au determinat producătorii și studiourile să îi finanțeze proiectele în continuare.
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.

Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.

eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.

The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!