Hugo (2011)

Mafioti, gangsteri, impuscaturi, sange, New York, Leonardo DiCaprio, Robert De Niro – toate elemente tipic “scorsesiene” care lipsesc cu desavarsire din noul film a lui Martin Scorsese, caci da, regizorul care ne-a bucurat cu filme ingropate adanc in violenta realitatii a facut anul acesta un film cu si pentru copii, si inca 3D. Se pot prezenta si adultii la cinema fara a se rusina de lipsa acompaniamentului unui minor? Da, magia aventurii lui Hugo transcende varsta.

Isabelle: We could get into trouble

1931, intr-o gara din Paris un baiat orfan traieste printre zidurile cladirii avand grija de ceasurile enorme. Posesia sa cea mai pretioasa este un automaton stricat, un robot cu un mecanism complicat pe care Hugo (interpretat de Asa Butterfield) si tatal sau, un ceasornicar, incercau sa-l repare inainte de tragica moarte a celui din urma.

Hugo fura jucarioare mecanice de la un vanzator in varsta pentru a gasi parti care se potrivesc in automaton-ul care, in aparenta, are functia de a scrie. Cand batranul il prinde, ii confisca carnetelul plin cu notitele tatalui, unul din cele doua obiecte ramase mostenire orfanului, si refuza sa-l returneze dupa ce vede continutul.

In plina iarna si abia imbracat, Hugo il urmareste pe batran acasa, dar acesta ramane neinduplecat si jura ca va arde carnetelul, dar chiar atunci apare Isabelle (Chloë Grace Moretz), o fata de varsta baiatului, care e nepoata vanzatorului si promite ca va avea grija de carnetel.

Cand a doua zi fata povesteste ca batranul a rasfoit toata noaptea carnetelul si aproape a plans, cei doi isi dau seama ca sunt pe cale sa descopere incalciturile unui mare mister, care doar se adanceste atunci cand ei isi dau seama ca fata poarta la gat cheia speciala, in forma de inima, de care e nevoie pentru a porni automaton-ul. Ea, o avida cititoare in cautarea primei ei aventuri adevarate, el dornic sa primeasca un mesaj de la tatal sau, se grabesc se afle ce mesaj va scrie robotul o data ce cheia va fi intoarsa si cum se leaga toate astea de batranul vanzator.

Hugo: That’s how you know it’s an adventure

In contrast cu alte filme de aventura care au iesit in ultimii ani, de exemplu Race to Witch Mountain, pelicula mentine o atmosfera clasica, lipsind scenele de actiune cu masini, eroi marca The Rock, momente fortate de umor si replici pe masura. Ca si in Oliver Twist sau The Secret Garden, nu sunt elemente magice si nu e vorba nici de soarta lumii. Avem doar doi copii care vad “magia” unei aventuri in lumea lor banala, hraniti cu Jules Verne si Robin Hood si alte romane de aventura. Personajele nu se impart clar in bine si rau, lipsind antagonistii comici, avand in schimbi adulti care le stau in drumul aventurierilor, dar avand motive veridice pentru comportamentul lor. Chiar daca e un film pentru copii, e matur si veridic construit, un omagiu adus clasicelor povesti pentru copii, sau mai bine zis un omagiu celor care spun aceste povesti. Si aici e punctul in care cinefilii adevarati vor fi incantati, cand cei doi copii se vad nevoiti sa gaseasca o istorie a cinematografiei pentru a inainta in rezolvarea misterului, cartea pe care o citesc ducandu-i, si ducandu-ne, prin scene din primele filme facute vreodata, de oameni din categoria fratilor Lumière si a lui Georges Méliès. Incantarea copilareasca a celor doi i se transmite privitorului cand se recapituleaza primele eforturi de a transpune povesti pe ecran.

Stand in sala intunecata si privind alti oameni care stau intr-o sala intunecata si privesc unul din primele filme facute vreodata, se evoca un sentiment de calatorie in timp, à la Midnight in Paris, culminand cu scena din filmul Le voyage dans la lune in care o racheta se apropie spre chipul Lunii si aterizeaza in ochiul ei. Si totusi in acel moment, realizand ca privesc una din cele mai vechi si reprezentate imagini ale cinematografiei intr-un Cineplex, prin tehnologia 3D a secolului XXI, un sentiment murdar de vina m-a cuprins – incercarea de evoca trecutul transformandu-se intr-o dorinta nepotrivita si nereusita de a-l contemporaniza, magia neramanand aceeasi in acest centru rece si comercial.

Despre regie si actori ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
Nu prea.

Alice in Burtonland (2010)

Probabil cel mai aşteptat film din ultimul an după “Avatar”, “Alice in Wonderland” este noul blockbuster a lui Tim Burton. Iar ieri în sfârşit am apucat să-l văd, frumos la cinema cu ochelari 3D. Nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar mă aşteptam totuşi parcă la ceva mai mult.
Povestea e că Alice este fiica unui om de afaceri cam aventurier care o învaţă să fie ea însăşi şi puţin nebună, acesta moare, după cum au tendinţa taţii eroinelor din filmele Disney (am uitat cumva să menţionez că filmul a fost produs sub aripa Disney, deci e mult mai inocent şi mai puţin Burton?), iar 13 ani mai târziu Alice este o tânără non-conformistă de 19 ani, care are mereu acelaşi vis despre o lume cu creaturi ciudate, şi care trebuie să se căsătorească cu un lord cam tâmpit şi plictisitor. Dar uite că ajunge din nou în Ţara Minunilor, despre care crede că e un nou vis, şi unde trebuie să învingă Regina Roşie care a cucerit lumea şi o conduce cu tiranie.
Ce a încercat Burton să facă e să dea un fir narativ cărţii lui Carol, să nu fie doar o serie de întâmplări scurte şi ciudate fără legătură una cu altele. Să fie legate de o poveste mai largă, ca să fie o conecţiune emoţională. Well, fail. Eu unul nu am simţit că povestea originală ar duce lipsa unui context mai larg, o fată la începutul adolescenţei care e puţin speriate de gândul de a creşte, şi care printr-o serie de aventuri se găseşte pe sine, cât despre aleatorismul întâmplărilor, o reflecţie perfectă a lumii din jur. Viaţa este aleatorie şi derutantă. Unde nu reuşeşti să faci o conexiuna la asta?
Varianta lui Burton a dus asta puţin mai departe, ieşind din adolescenţă Alice se luptă cu responsabilităţile vieţii de adult, cu toate compromisurile pe care trebuie să le faci, cu faptul că trebuie să fi omul pe care cei din jur aşteaptă de la tine să fi. Doar că şi în lumea cealaltă Alice se luptă cu acelaşi lucru, toate acele creaturi se aşteaptă de la ea să fie o altă Alice şi să îndeplinească o profeţie. Doar că aici la final alege să fie exact ce vor ei de la ea. Deci cum? E ok să fi ce vor ceilalţi de la tine, cât timp e decizia ta? Şi cum exact a învăţat-o asta să îi înfrunte pe cei din lumea noastră?
Iar personajele...The White Queen, care ar trebui să fie cea bună, e doar ciudată (ca toată lumea de altfel) şi nu arată nici un semn de bunătate, The Mad Hatter (care sunt sigur că a fost introdus doar ca să aiba Johnny Depp un rol) se vrea a fi profund nu doar ţicnit, dar nu am înţeles de ce ar trebui să-l cred profund (plus, ce naiba e cu breakdance-ul? Nu îmi pasă dacă e Ţara Minunilor, nici un personaj din epoca victoriană nu ar trebui să facă breakdance pe muzică de breakdance, şi apoi să îi zici Fatwa sau cum dracu se numea, şi să zici că e ok. E Breakdance! Şi care e faza cu schimbatul accentelor? Am înţeles, e nebun, trebuie să devină scoţian o dată la 5 minute pentru asta? sigh). Cât despre Alice, nu te simţi emoţional conectat la experienţele ei, în mare parte pentru că e aşa al naibii de blazată (tu stai în scaunul tău şi eşti minunat de lumea din faţa ta, ea e „meh”). Plus inconsistenţă, mare parte din film: „Eu nu vreau să mă bat. Eu nu sunt Alice, eu nu pot să omor nimic nici dacă ar depinde viaţa mea de asta” Omida: „Uite nişte amintiri de când erai mică şi ai venit aici şi ai uitat totul!” Alice: „Ok atunci, mori spurcăciune de dragon!” Ce?
Personajele cele mai bune au fost The Red Queen, the Knave of Hearts şi The Cheshire Cat.
Actorii în schimb...mamă, mamă. Un vis doar să îi enumeri. Peste Johnny Depp şi Helen Bonham sărim, nu pentru că nu ar fi foarte buni, dar e un film Burton, e deja ceva tipic. Crispin Glover (probabil nu vă spune nimic, dar e un actor foarte bun şi mie îmi place) ca şi the Knave, Stephen Fry (posibil să nu vă spună nimic, dar asta doar pentru că sunteţi inculţi) ca şi the Cheshire Cat, Michael Sheen ca şi Iepurele Alb, trio-ul Harry Potter Alan Rickman ca şi Omida, Imelda Staunton şi Timothy Spall, Matt Lucas ca şi fraţii Tweedle (tipul din „Littel Britain”), Anne Hathaway ca şi The White Queen şi Christopher Lee ca şi Dragonul Jabberwocky (are o replică, dar merită).
Dar să fim sinceri, nu poveştile şi personajele sunt punctul forte a lui Burton. (aţi revăzut „Edward Scissorhands” de curând? Concept fain, dar mamă ce stupid e.) Pentru imagini mergem. Şi deşi a trebuit să renunţe la viziunea sa întunecată deoarece e un film Disney pentru copii, filmul e plin de imagini minunate, detaliate, ciudate, pline de imaginaţie. E o tonă de CGI, dar arată minunat. Şi în sfârşit un om care ştie să folosească 3D-ul. Ori avem filme unde 3D-ul e un truc ieftin şi mai sunt aruncate câteva scene care arată tare, ori filme care sunt bazate efectiv pe 3D şi să te uiţi la film pe calculator ar fi o pierdere de timp (da, mă refer la „Avatar”). Aici 3D complementează foarte bine fiecare scenă, nu e doar un gimmick de spectacularitate, şi mai ales, m-aş uita cu mare drag la film pe calculator. Pentru că în final, în ciuda defectelor menţionate, filmul e o experienţă vizuală extraordinară care te suge în lumea sa din primul minut, şi nu îţi dă drumul decât târziu după ce rulează genericul (şi abia atunci începi să realizezi lacunele). Şi chiar dacă viziunea lui Burton a fost compromisă, e totuşi viziunea sa, şi aceasta va fi întotdeauna originală. E o plăcere să-l vezi.