Sezon Terrence Malick: The Thin Red Line

Cum de l-am vazut?
Am avut noroc. Cand a iesit "The Tree of Life" cinematograful local a rulat si acest film. Nu stiam la ce sa ma astept, stiam ca e lung, stiam ca un film de razboi, pe de alta parte e Malick, deci stiam ca nu va fi un film obisnuit. Desi unele din filmele mele preferate sunt filme de razboi, genul in sine nu e in top, si fara o viziune originala filmele acestea mi se par degeaba. "The Thin Red Line" se bucura insa  de o receptie critica foarte buna, asa ca aveam sperante ridicate.


Mare parte din cele 170 minute ale filmului urmareste asaltul unui regiment de soldati americani a unui deal ocupat de Japonezi undeva in decursul Celui De-al Doilea Razboi Mondial. Dar desigur nu era cum sa fie o reprezentatie clasica a unei lupte. De fapt planurile, victoria sau esecul au putina relevanta. Filmul se concentreaza pe gandurile diversilor soldati prezentate prin voice-over.

Fata de "The Tree of Life" filmul de fata are un plot-line ceva mai linear si mai bine definit, dar asta pana intr-un punct, parand si el mai degraba ca o frunza in deriva pe un rau lent si plin de meandre, cu ocazionale parti mai rapide si violente.
Filmului ii lipseste un personaj central, oferind in schimb un lung sir de personaje; unele dintre care se leaga intre ele si apar recurent, pe cand altele au aparitii episodice fara a fi direct legate de celelalte.
Si da, asta la inceput e destul de derutant, fiind conditionati sa gasim un erou si sa tinem la el. Dar incetul cu incetul ne obisnuim cu aceasta metoda fractionara, mintea noastra facand loc pentru o poveste mai vasta decat cea a unui singur personaj.
Asa cum "The Tree of Life" incerca sa gaseasca raspunsuri la existenta prin intrebari foarte simple si prin imagini mai mult decat prin actiune, "The Thin Red Line" cauta raspunsuri despre natura omului, a binelui si a raului. Abordarea e directa, prin naratiunile lor, personajele pun intrebari directe, adresate publicului, lui Dumnezeu sau sinelui: "De ce atata distrugere?" "Unde e binele in oameni?" etc.
Nu e un stil usor de executat fara a parea complet patetic sau naiv. Prin cinematografia si imaginile minunate, prin determinarea si credinta sa adevarata in ceea ce ne arata Malick reuseste. Nu ai sentimentul ca vrea sa para profund filmul, ci iti da impresia unei sinceritati nestrumatate de copil.
Filmul e o ploaie de momente, unele linistite, unele de actiune, unele frumoase, altele groaznice. Si chiar daca nu e un fir narativ precis care sa le lege, acestea lasa o impresia puternica asupra psihicului.

Filmul e si o ploaie de talent actoricesc. Fiind primul proiect a lui Malick dupa o absenta de 19 ani, toata lumea a vrut sa fie implicat, motiv pentru care aproape fiecare rol, oricat de mic ar fi, e ocupat de un nume mare, sau daca numele nu e mare, talentul este sigur.

Rolurile mai preponderente (caci principale nu prea exista) sunt ocupate de Jim Caviezel, Elias Koteas, Nick Nolte si Ben Chaplin. Dar pe langa acestia avem placerea de a-i vedea pe: Sean Penn, Jared Leto, Miranda Otto, John Cusack, Adrien Brody, George Clooney, Woody Harrelson, John Travolta, Nick Stahl, John C. Reilly, John Savage, Tim Blake Nelson etc. Sa nu mai zicem ca Billy Bob Thornton, Bill Pullman, Gary Oldman, Viggo Mortensen, Martin Sheen si Mickey Rourke au filmat scene pentru film, dar acestea nu au putut fi incluse din cauza duratei deja extinse.

Alaturi de "Apocalypse Now" este unul din filmele care arata poezia razboiului, in gloria si hidosenia sa. O experienta care nu ar trebui evitata.

L-as mai vedea o data?
Probabil. Dar nu in curand. Nu e o vizionare pe care sa o poti repeta prea des.

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.