Friday afternoon trailer: Argo

Linking nicely with current affairs theme of the third and final Presidential Debate before this year's election, the one about US foreign policy, here comes a film about a pivotal event from 1979 which, according to some, still reverberates in the tensioned relationship between the West and the Middle East. And believe it or not, cinema played a major part in the unravelling of this specific event.

Argo is directed by Ben Affleck and is based on the true story of how six American diplomats were rescued by the C.I.A. during the Iran hostage crisis in 1979 by pretending to be Canadian film-makers, scouting for a location in Iran, in preparation for what was to be a major Hollywood production adaptation of the novel Lord of Light by Roger Zelazny (Hugo Award for Best Novel in 1968), a Hindu-inspired mystical science fiction story which takes place on a colonised planet. Oh, and this imaginary sci-fi film was called Argo, like Jason's vessel which carried him in his voyage to find the Golden Fleece.

And when I say "based on a true story", I actually mean it. The Canadian Caper, as this seemingly unbelievable CIA rescue mission is now called, has been detailed in three books authored by Tony Mendez, a former CIA operative involved in clandestine and covert operations with the CIA during the Cold War.

Tony Mendez, played by Ben Affleck in Argo - the real one, was directly responsible with this daring idea and flew into Iran himself, providing the six American officials with fake Canadian documentation, visas and a prepared back-stories involving the production of Argo - the fake one.

Other members of the cast include Bryan Cranston, playing Mendez's supervisor, Alan Arkin as Hollywood big-shot Lester Siegel and John Goodman as John Chambers, a famous make-up artist who worked on Planet of the Apes and the pointy ears from Star Trek. Both those achievements on their own qualify him as a legend in some social circles, but together..he must be like a God..or something. Chambers was actually decorated by the CIA for his help with undercover ops and was instrumental in setting up the Canadian Caper and making it believable in Hollywood, something only a make-up artist would really know how to achieve.

The trailer itself is loaded with thrillery thrilling moments but mixing sober CIA people with hungover Hollywood people is destined to raise a few smiles on the way as well - queue Siegel actually saying: "If I'm doing a fake movie, it's going to be fake hit!".

IMDb has a user generated rating of 8.4 for this one, while Metascore's aggregated review counting system that no one understands gives it a more than respectable 86 out of 100. So you might not want to miss this one when it comes to a cinema...near you!

Also, see WIRED Magazine's story about the Canadian Caper here: How the CIA Used a Fake Sci-Fi Flick to Rescue Americans From Tehran

Trailerul zilei: The Raven

Din seria filmelor care iau povesti clasice si le fut brutal pana nu le mai recunosti, vine "The Raven", de regizorul care a facut "V for Vendetta". O corcitura Vidocq, Fratia Lupului, From Hell si poate chiar Guy Ritchie's Sherlock Holmes, filmul il urmareste pe nimeni altul decat Edgar Allan Poe (jucat sec de John Cusack) care face echipa cu un inspector al politiei cand un criminal in serie imita crimele din povestile autorului.
Daca as fi avut 13 ani probabil as fi fost super-hyped de acest film, dar momentan imi pare foarte neinteresant. Vom vedea.



Aspect al filmului care insa totusi mi-a starnit interesul sunt posterele:

Unul minimalist, fundal rosu cu o pata neagra in forma de corb sangerand pe titlu:

Si un al doilea din scoala Ralph Steadman, desi inca nu am reusit sa determin daca chiar el e autorul sau doar cineva care il imita bine. Oricum ar fi, rezultatul e de apreciat. Din nou o abordare minimalista, cu un titlu scris parca cu disperare in sange, si o pata rosie-neagra care aminteste de o pasare. Posterul se potriveste perfect cu tema de violenta si nebunie macabra.

The Skin I Live In - Almodovar despre frumos si bestial

Cum de l-am vazut?
De Almodovar nu am vazut decat "La Mala Educacion" care mi-a dat o impresie destul de buna. Daca nu ar fi fost de el filmul, nu as fi avut mari sperante, considerand dezamagirile provocate de cinema-ul spaniol in ultima vreme. Dar hype-ul era mare, si desi nu aveam habar ce va urma, stiam ca va fi ceva destul de important.

Chinuit de moartea sotiei sale, care a ars de vie intr-un accident de masina, chirurgul plastic Robert Ledgard (interpretat de Antonio Banderas), e obsedat de a crea o piele perfecta, care e rezistenta la arsuri, intepaturi si alte daune. Dar studiile sale nu pot avansa doar prin utilizarea soarecilor de laborator, astfel, in vila sa luxoasa si izolata, care functioneaza si ca sala de operatii, tine un cobai mult mai folositor, pe frumoasa Vera (Elena Anaya).

Slujnica lui Robert, Marilia (Marisa Paredes), o femeia care a lucrat pentru familia Ledgard de cand era o fetita, si a carei loialitate e impenetrabila, il ajuta pe doctor cu retinerea prizonierei, cu toate ca nu crede ca a fost o miscare inteligenta din partea lui Robert sa muleze fata Verei dupa cea a sotiei decedate.

Acesta neaga orice implicare emotionala, dar cand fiul criminal al Mariliei, Zeca (interpretat de Roberto Álamo) vine intr-o vizita fortata, si nu poate rezista frumusetii Verei, cuvintele doctorului sunt puse sub dubiu, iar lucrurile iau o noua intorsatura. Iar daca aici publicul nu are nici cea mai mica idee incotro o va lua filmul, asta nu se va schimba pana in ultimul minut; motiv pentru care va las sa aflati singuri si mai multe nu va spun.

Sunt facuta la masura pentru tine

Filmul incepe cu niste cadre exterioare ale unei minunate vile, inconjurata de copaci, o imagine placuta ochiului si linistita, dar ceea ce se petrece in interior e in discrepanta completa cu exteriorul, caci orori cu diverse chipuri se petrec intre aceste ziduri. Din primul cadru, Almodóvar ne prezinta  tema principala a filmului: doar pentru ca ceva e frumos la vedere nu inseamna ca acelasi lucru se poate afirma despre intreg, si mai ales sa nu avem incredere ca intelegem ceea ce vedem. Aproape fiecare personaj are ceva de ascuns sub fata care serveste mai mult ca masca, de la chirurgul chipes cu ochi blanzi care ascund un monstru, la servitoarea calculata si rece, a carei loialitate se naste din mai mult decat anii de serviciu.

La prima impresie, titlul, Pielea in care traiesc, se refera la personajul Verei, care este literalmente fortata sa traiasca intr-o alta piele, dar, in ton cu tema anterior mentionata, nici aceasta prima impresie nu trebuie luata ca atare. Vera este exemplul cel mai vizibil, dar filmul se evidentiaza prin faptul ca fiecare element este integrat in tot si e incarcat simbolistic, ca numeroase cadre ne spun mai mult decat ne arata, ca niciun fir narativ, oricat de subtire, scurt sau tangential nu este uitat sau abandonat, totul legandu-se la final fara cusur. Este pur si simplu admirabila eleganta executiei acestui exercitiu cinematografic.

Dar pe langa tema aparentelor inselatoare, pelicula restul aici

L-as mai vedea din nou?
Momentan ma gandesc cu cine sa ma duc la cinema sa-l vad, si cand voi avea timp, deci raspunsul e "Da, cu siguranta"

Black Swan

De două săptămâni tot vreau să mă apuc de recenzia asta. Şi în momentul de faţă ştiu la fel de bine cum să încep ca imediat după vizionarea filmului (prima sau a doua): DELOC.

Arronofsky, of Arronofsky.
După ce am văzut The Fountain am urmărit fiecare ştire despre ce face el, la ce lucrează etc. Am fost puţin dezamăgit când am văzut că ia o cale ceva mai comercială. Asta era pe vremea când pe IMDb „The Wrestler” era în pre-production, remake-ul „Robocop” era şi el pe listă, iar filmul cunoscut azi ca şi „Untitled Darren Aronofsky Project”.
Nu sunt mare fan al filmelor sportive şi pseudo-biografice. Despre underdog-ul care se luptă cu şansele să iasă primul, sau veteranul care trece printr-o criză şi încearcă o glorioasă întoarcere. (încă mă gândesc dacă să mă duc la „The Fighter”). Câtă fericire pe mine atunci când am văzut că unul din cei mai fresh regizori a-i momentului făcea filme despre: a) un fost wrestler care e într-o criză a vieţii şi îşi plănuieşte glorioasa întoarcere şi reunirea cu fiica sa înstrăinată şi b) un film despre o balerină care se luptă cu o rivală pentru titlul de primă-balerină.
„The Wrestler” a fost mult mai bun decât aşteptat, dar nu a devenit unul din favoriţii mei, şi filmul cu balet tot nu mă prea invita. Până la primul trailer. „Ok, fuck, chestia asta are potenţial să fie dură, întunecată şi minunată!”.
Problema e că în ultima vreme, de câte ori un trailer mă încântă, am dubii mari în privinţa filmului; prea des trailerul era construit în aşa fel încât să prezinte un stil şi o idee complet diferită de produsul final. (ex: trailerul „The Road” promitea un clişeu de acţiune post-apocaliptic, motiv pentru care am jurat că voi evita filmul cu orice preţ, dar apoi...) (e trist că mai nou trebuie să ai talent să discerni un film cu potenţial din trailerele făcute pentru a atrage publicul idiot)

Deci, „Black Swan”. Fraaaaaate! E mai dur, mai dark, mai intim, mai minunat decât aş fi putut spera.
Natalie Portman e Nina, o balerină ambiţioasă care e aleasă de către un regizor talentat dar dur (Vincent Cassel) să fie noua faţă a unei companii de balet în producţia „Swan Lake”, în care trebuie să interpreteze atât Lebăda Albă cea inocentă cât şi cea Neagră, seducătoare, malefică, sexuală. Virginala Nina neputând admite că rolul îi este poate peste măsură, e forţată să-şi exploreze părţile întunecate, dar preţul...?
Filmul începe destul de cuminte, o dramă de familie, o dramă despre ambiţie şi competiţie, dar încetul cu încetul cade într-o psihoză profundă care nu iartă nici personajul principal nici publicul, şi ne trece prin horror, thriller, dramă şi toate emoţiile aferente. Camera pare a fi un apendice a Ninei, puţine fiind cadrele care nu o includ, iar asta doar pentru că acelea sunt din punctul ei de vedere. Precum în „Buried” sau în „127 Hours” suntem prizonierii Ninei, legaţi de ea într-o intimitate care nu ascunde nimic. Şi împreună cu ea cădem şi noi în psihoza ei. Filmul ne păcăleşte să credem uneori că mintea noastră ar fi mai lucidă decât a ei, deseori ne lasă cu impresia că „Da, ştiu ce se întâmplă aici, ştiu ce urmează.”, dar apoi ne întreabă „Eşti sigur?”, şi ne arată că suntem într-o lume fără claritate, fără vreun răspuns logic şi previzibil.
Prospeţime pe care filmul şi-0 păstrează şi în privinţa personajelor. Sunt uşor de recunoscut tipologiile din spatele personajelor secundare, rivala care se preface prietenoasă, mama prea protectoare şi ambiţioasă, regizorul seducător dar dur. E aproape frustrant la început de cât simplu e să identifici antagoniştii. Dar desigur, nici aceste personaje nu sunt atât de monocrome precum par iniţial, iar statutul lor de „villain” este serios pus sub dubiu când profunzimea psihozei Ninei devine clară, iar unii asupritori par a fi de fapt asupriţii.
O cădere intimă dar violentă în părţile ascunse al eului şi a sacrificiului artistic, cu un final eliberator în cel mai minunat întunecat mod posibil, Aronofsky a demonstrat că încă mai are multe să ne arate.

...

Înainte să-mi placă filmul m-am îndrăgostit de posterele sale. Nu chiar de toate, dar de patru dintre ele. Nici unul cu poze cu actori pe el, ci nişte schiţe care amintesc de vremurile demult apuse, de posterele art-deco, sau de cele sovietice. Toate reprezentând în stilul lor minimalist un rezumat minunat al temei filmului.

Ghost Writer - 2010 (Cuvinte Online)

„Ghost” sau „Ghost Writer” (nu m-am dumerit care exact e titlul, căci unul era prezentat în genericul de început şi altul în genericul de final) e noul film a lui Roman Polanski, pe care regizorul a fost nevoit să-l editeze din închisoare în urma arestării din noiembrie; mai multe... [tot articolul aici]

Trailer: The Box, The Collapse and The Prince of Persia

Primul trailer vine de la un film regizat de tipul care a regizat "Donnie Darko", deci putem presupune ca va fi interesant si subtext pseudofilozofic. Joaca Cameron Diaz, James Marsden si Frank Langella:



Al doilea trailer este de la un documentar gen "Zeitgeist" sau Michael Moore, doar ca de data asta nu e plin de prostii (Zeitgeist) si nu simte nevoie de sarcasme si dramatisme vrednice de o teena-age drama queen (Moore):



Ultimul e inca o punere pe ecran a unui joc de calculator, doar ca data asta arata destul de bine. Cu Ben Kingsley si Jake Gyllenhaal (care a fost in "Donnie Darko", ar trebui sa scriu un articol despre Donnie Darko):

Trailer Time: Scorsese, DiCaprio si Ingeri Demonici

Shutter Island, cel mai recent thriller semnat Martin Scorsese, cu noul sau protegeu Leonardo DiCaprio si Ben Kingsley:



Tot cu DiCaprio avem un film de Christopher Nolan, Inception, care aduce elemente si din Dark Knight si din Memento:



Despre ultimul trailer nu stiu ce sa zic. Pare Constantine 2.1, doar cu mai multa actiune. Cu siguranta nimic altceva decat un summer blockbuster, dar cum acestea sunt inevitabile, asta pare totusi putin original si promitator. Sau foarte foarte prost, ceea ce uneori poate fi o chestie buna.

Particule Elementare şi OldBoy

Particule Elementare (sau „Atomised” în unele variante engleze, 2006) este adaptarea germană a cărţii controversate a lui Michel Houllebecq (răspunsul european la Chuck Palahniuk). Dacă aţi citit cartea nu o să vă placă filmul (nu e o adaptare prea bună), dar o să vă uitaţi pentru că va marcat cartea într-un fel sau altul şi nu veţi putea rezista să vedeţi cum arată pe ecran. Dacă nu aţi citit cartea sunt şanse bune să vă placă filmul, o poveste originală, fără menajamente, personaje anticlişeeice, şi o actorie bună (cu excepţia lui Franka Potente, ratare completă din partea echipei de casting). Dar nu (cred că) o să vă placă filmul destul încât să vă determine să citiţi cartea. (CITIŢI CARTEA)

OldBoy (2006) Un bărbat obişnuit este închis timp de 15 ani într-un apartament fără a avea cea mai vagă idee din ce motiv. Când este eliberat (din nou fără vreo indicaţie) are cinci zile pentru a afla de ce i-a fost distrusă viaţa şi pentru a-şi îndeplini răzbunarea.
Da, ştiu că pe mulţi dintre voi nu vă încântă ideea de a vedea un film asiatic (coreean pentru a fi exacţi), adică doamne fereşte, nu vorbesc engleză. Dar lăsaţi prejudecăţile la o parte, căci acest film are toate elementele pentru un film complet, dramă, acţiune (nişte scene cu bătăî cum numai asiaticii le pot face, dar nu e film kung-fu), nişte elemente de Fight Club, un pic de romanţă, un pic de umor o poveste al naibii de bine scrisă şi nişte actori nemaipomeniţi. Dacă nu v-am convins, poate vă va interesa că filmul urmează să fie refăcut de Steven Spielberg cu Will Smith în rolul principal; pe mine însă mă doare în pulă (sculaţi expresia, dar chiar nu mă pot abţine de data asta) de remake-urile suprabgetizate hollywoodiene şi de americanii prea leneşi să citească subtitrări. Când vor înţelege oamenii ăştia ca acele elemente de cultură orientală (obsesia pentru perfecţiune, onoare, toate aspectele vieţii trăite la extrem) nu se pot aplica culturii occidentale şi arată absurd (să nu mai zicem de cenzurarea elementelor care ar ofensa bunii creştini americani); oare penibilităţile de „Ring 1,2” nu au fost de ajuns? (şi da sunt penibilităţi comparate cu originalele). Puteţi aştepta încă vreo doi ani pentru copia industrializată a unui film deja perfect sau puteţi privi originalul, depinde de voi.
Locul 117 pe IMDb top 250

Jaws

An: 1975
Regia: Steven Spielberg
Cu: Roy Scheider, Robert Shaw și Richard Dreyfuss
Durata: 119 min

Aseară am revăzut acest clasic al cinematografiei, ultima dată îl văzusem când aveam 5 ani, și mi-am întărit opinia că efectele speciale, oricât de complicate ar fi ele, nu sunt de ajuns să susțină un film dacă nu au în spate o poveste, o regie și o actorie ca lumea. Poți să ai tone de explozii și efecte epice făcute pe calculator, toate astea lasă lumea rece dacă nu le folosești cum trebuie.
„Jaws” este un film despre un rechin alb de mărime nu chiar medie care atacă în repetate rânduri o plajă de turiști. Astfel încât un pescar, un om de știință și un șef de poliție pornesc pe un vaporaș să îl ucidă. Dar rechinul în sine de abia dacă apare pe ecran de câteva ori, 2-3 minute în total. Cu toate aceastea filmul e absolut efectiv în a-ți crea o stare de tensiune, gata să sari din scaun în orice moment. Și e bine că de abia apare pe ecran, căci sincer, tehnologia de atunci nu era destul de avansată, și dacă apărea mai mult pe ecran rechinul ar fi căzut repede în absurd. Dar cu toate astea măiestria regizorală a lui Spielberg, a reușit să facă din 2 minute de apariții pe ecran împrăștiate de-alungul filmului, împreună cu un soundtrack compus din doar două note care se repetă în crescendo (John Williams), un film care a creat panică în spectatori, unii rămânând cu o fobie de apă pentru tot restul vieții.
Filmul ocupă locul 107 pe IMDb top 250.

The Birds

Ornitophobia is according to the Merriam-Webster Medical Dictionary “an abnormal and persistent fear of birds. Sufferers from ornithophobia experience undue anxiety about encountering and even being attacked by birds although they may realize their fears are quite irrational”. As I am reading about this I am sitting in my house’ backyard on a beautiful April day, and although I do not suffer from the above named condition, I cannot say I am not a bit more aware of the numerous yet hidden birds twittering in the trees around me, or the large crow which just landed on the fence next to me, than I was a few days ago, before I saw Hitchcock’s famous The Birds.
Hitchcock’s genius lies in the fact that his movies not only have an immediate effect on the viewer, but also a delayed one, which persists in the subconscious for a while after the viewing. As with Steven Spielberg’s Jaws when after seeing it many people developed a fear of water, in a few cases the fear turning into a life-long phobia, The Birds left audiences, even if just for a short while, with a fear of birds. But it is not the sort of fear which gives you nightmares, but a far more subtle one, one you aren’t even completely aware of until one day a crow lands a few feet away from you and you shudder. Only then you realize that since seeing the movie you have avoided birds as much as possible.
The fact that after forty years a movie can still have such a strong effect on an audience is only further proof, if any needed, for Hitchcock’s great talent. I don’t know how people reacted during the viewing of the film at the moment of the release, but I imagine they were much more impressed and frightened by the experience than the modern audience. Due to the evolution of cinema in general and of thriller movies in particular the immediate scaring effect of the film has been lost, but still during the viewing a feeling anxiety surrounds the viewer, slowly creeping in, so that even in the more peaceful moments a visceral lack of comfort is felt. That feeling persists after the movie, slowly fading but never ceasing completely. And that is something no modern thriller can convey, no matter how grotesque The Hostel or frightening The Ring might be, none of them contain any scene which has the power and the effect of the last scene from The Birds where the whole scenery is covered by tens of thousands of real birds, just sitting there and waiting for a next attack.
And that is Hitchcock’s contribution to cinema, whether it is birds attacking people for no apparent reason, or an airplane hunting down a man in a field of corn, as seen in North by Northwest, you can always expect that this director’s films will keep you on the edge of you seat.

Am văzut...

Mulholland Dr. (2001) Un film absolut lynchian, cu Naomi Watts în rolul principal. David Lynch e faimos pentru bizarul filmelor sale, și pentru refuzul său de a le explica, cu toate acestea aprecierea sa în comunitatea cinematografică nu scade. Acest film nu face excepție de la stilul său, și este genial. Filmul te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul său, chiar și în cele mai calme momente. Trebuie văzut.

Casablanca (1942) Da, abia acum am văzut Casablanca. Din vreun motiv niciodată nu m-a atras, deși e considerat de mulți cel mai bun film al tuturor timpurilor. Deși nu sunt de accord cu acele personae, trebuie să recunosc că e un film foarte bun, care își va menține statutul în ciuda vârstei, sau a filmelor ce vor apărea. Recomandat tuturor. Locul 11 pe IMDb 250.

Into the wild green yonder (2009) Ultimul din cele 4 filme, direct pe DVD, Futurama. Deși nu știu care e reacția celor care nu au urmărit serialul, din punctul meu de vedere e cel mai bun din cele 4. Dacă nu știți de Futurama, merită să vedeți vreo 2 episoade, dacă vă place, nu pierdeți acest film.

Am văzut...

The Gold Rush (Goana după aur) (1925-mut) Filmul după care Chaplin vroia să fie amintit. Deși nu e preferatul meu din filmele genialului tragico-comedian, este un film complet, combinație perfectă între dramă și comedie, rețeta de succes aplicată tuturor filmelor sale. Faimosul ‚erou’, vagabondul decide să plece în Alaska să caute aur. Dar lucrurile nu sunt așa de simple cum par; urși, bandiți, frig, foame și femei frumoase îi îngreunează succesul. Include 2 din cele mai iconice momente din cinematografie: dansul chiflelor și fierberea și consumarea bocancului. Locul 163 pe IMDb 250.

The Birds (Păsările) (1963) Hitchcock este fără dubiu maestrul suspansului, iar păsările este printre cele mai cunoscute filme ale sale. Nu e nici un horror, nici un thriller, cum e clasificat de mulți. Te atinge la o coardă mai adâncă, îți creează un disconfort psihic care nu poate fi așa ușor categorisit. Deși foarte bine făcut, efectul sutelor de păsări fiind foarte eficient, filmul e probabil cam lentuț pentru gustul „atât de elevat” al spectatorilor din ziua de azi.

Am văzut...

The Elephant Man (1980) Filmul alb-negru a lui David Lynch prezinta povestea (semi)ficționalizată a lui Joseph (John în film) Merrick, Omul-Elefant, care a trăit în Marea Britanie la finalul secolului XIX. De când era mic John (jucat magnific de John Hurt [V for Vendetta]) suferă de o deformare extremă a corpului, motiv pentru care este exploatat de un bărbat nemilos care îl torturează și îl expune la un carnaval în fața unui public batjocoritor. Este salvat de doctorul Treves (Anthony Hopkins) care nu îl vrea decât ca și obiect de studiu prin care să-și poată publica numele în ziare. În spatele deformării însă nu vede decât un imbecil, la fel ca asistentele spitalului; însă în curând se dovedește că sub urâțenie se ascunde o minte sclipitoare, sensibilă dar timidă. Dar circarul își vrea atracția principală înapoi, și mai sunt și alții care vor să facă bani de pe așa o raritate a naturii. Conflictele sunt multe, unele mult prea subtile pentru a fi observate din prima, altele evidente care duc acțiunea mai departe. E o dramă uneori emoționantă, alteori grotescă, tipic Lynchiană, dar totuși unul din cele mai bune ale sale. Recomandat (singur sau în cuplu. nu e film de gașcă)! Locul 86 pe IMDb.


Steamboat Bill, Jr. (1928-mut) Ultimul film a lui Buster Keaton înainte să semneze contractul cu MGM prin care își pierde licența artistică și implicit cariera. O comedie adorabilă, cu o poveste de dragoste romeoșijulietenească, puțin mai lungă de o oră. Cascadoriile pe care Keaton le face el însuși sunt nebunești și aproape greu de crezut că nu sunt facute prin efecte de editare. (Amintesc doar mult refolosita și de atunci clișeeatica cascadorie cu zidul casei care cade peste actor, care este salvat deoarece pe el cade fix geamul (jumate din echipaj a parasit platoul la filmarea scenei, deoarece zidul era din caramidă groasă cât se poate de adevarată, și un calcul greșit l-ar fi omorat pe loc pe marele comediant)). Recomandat nu doar amatorilor de filme vechi!


The 39 Steps (1935) Deși îmi plac filmele vechi, de câte ori mă pun să mă uit la unul, îmi frică să nu fie prea lent și plictisitor. 39 Steps nu e nici una nici alta, și pe bună dreptate ar trebui să-mi fie rușine să cred ca marele Hitchcock ar putea face un film care să nu te țină în suspans de la început la final. Acest film e un cocktail de poveste de dragoste, încredere și trădare, amestecat cu un pic de spionaj și o linguriță de bar de poveste detectivă. Așa de bine echilibrat încât nu cade în nici una din categoriile menționate și cade în toate. Recomandat mai ales în cuplu, din moment ce ambii vor avea ce trage din el. Și repet, nu, nu vă veți plictisi, deși e vechi de peste 70 de ani, nu vă va plictisi.