Chinatown (1974)

Am menţionat în ultima vreme cât de mult iubesc anii ’70 din punct de vedere cinematografic? „Povestea merge mai departe...”
Zilele trecute am avut în sfârşit timp să văd „Chinatown”, ultimul film a lui Roman Polanski făcut în America, înainte să trebuiască să plece...datorită unor evenimente...
Pelicula e un tribut adus film-noir-ului din anii ’40-’50, genericul fiind în stilul acelor filme într-un ton sepia, deja ştiam că va fi un film bun. Plotul este complex şi foarte ingenios şi inteligent construit, nu am să vă spun multe despre el, să zicem doar că include un detectiv, o femme-fatale şi o crimă.
Însă Polanski nu ne dă un clasic noir, cu detectivul decăzut, tipii cei răi clar definiţi, în Chinatown, nimic nu e precum pare, nu şti cine de fapt e antagonistul, iar oricât ai încerca nu reuşeşti să ajungi cu un pas în faţa filmului. Iar finalul e neaşteptat şi puternic.
Cinematografia este clară şi solidă, regizorul pare să fi ştiut exact ce vroia. Actoria este de primă clasă, Jack Nicholson în rolul principal, la fel de cool precum te aştepţi dar de data asta pare să nu aibă totul atât de bine sub control pe cât ar vrea, şi Faye Dunaway în rolul femeii cu sânge rece, care se pare totuşi a nu fi chiar atât de rece.
Ceea ce m-a minunat cel mai mult la el, e că atât din punct de vedere vizual cât şi povestea, filmul ar fi putut fi făcut anul trecut. Dacă nu ai şti, ai crede că ai aplicat şi pe Nicholson o reîntinerire CGI.
Good good good

Locul 59 pe IMDb 250


PS: scoate-ti sampania, postul cu numarul 200

Monolog: A Few Good Man - You can't handle the truth

Clasicul moment din "A Few Good Man" cand Jack Nicholson ii da o lectie tanarului Tom Cruise, probabil ina din cele mai parodiate replici din ultimii 20 de ani:

One flew over the cuckoo’s nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci)(1975) Randle Patrick McMurphy a fost condamnat la câteva luni de închisoare, ceea ce nu i se întâmplă pentru prima dată. De data asta însă îi vine ideea de a se preface că tendința sa spre violență este cauzată de o instabilitate mentală, și reușește să fie transferat într-o instituție psihiatrică. La început pare a fi fost o mișcare bună, aici bucurându-se de mai puține restricții, dar nu totul e așa frumos cum pare. Sora Ratched care conduce aripa în care e cazat McMurphy are o voință și o mână de fier; reușind să îi terorizeze subtil pe ceilalți pacienți spre docilitate și supunere completă; lucru care îi va fi mai greu cu irlandezul plin de viață care i-a fost dat în grijă. Urmează o bătălie subtilă a minților, a cărui învingător va determina comportamentul tuturor pacienților din aripă. Debutul la Hollywood a marelui regizor Milos Forman („Amadeus”, „Fantomele lui Goya”) această peliculă nemuritoare (dacă nu ar fi felul tânăr în care arată actorii ai putea zice că a fost filmat anul trecut) a ajuns să fie considerată unul din cele mai bune filme al tuturor timpului, în parte din cauza regiei, în parte din cauza poveștii simbolice pentru lupta împotriva sistemului, și în parte din cauza actoriei magnifice: Jack Nicholson într-unul din cele mai bune sale roluri, Louise Fletcher în rolul sorei, și în roluri secundare Brad Dourif („Lord of the Rings: The Two Towers”, „Deadwood”), Christopher Lloyd („Back to the Future”), Danny DeVito și Vincent Schiavelli. Iar cu o astfel de echipă nu e de mirare că e unul din cele doar 3 filme din istorie care au căștigat grand-slamul la Oscar (film, regie, scenariu, actor și actriță principală).
Filmul trebuie văzut pentru toate motivele menționate mai sus, sau dacă nu, măcar pentru unul din cele mai faimoase/frumoase/parodiate/inspiraționale finaluri din istoria filmului. Locul 8 pe IMDb top 250.