Lost in la Mancha (2002)

Dupa problemele cu studioul din timpul filmarilor la "Brazil" si "Baronul Munchhausen" Terry Gilliam a chemat doi proaspat absolventi, Pepe si Fulton, de film sa faca un scurt documentar despre productia filmului "12 Monkeys".

La inceputul noului mileniu Gilliam a inceput filmarile in Spania, cu fonduri europene, ale filmului "The Man who Killed Don Quixote", o reimaginare a romanului lui Cervantes cu Johnny Depp si Jean Rochefort.

Se zice ca un blestem sta deasupra proiectelor cinematografice despre Quixote, Orson Welles avand numeroase probleme cu productie care nu a vazut lumina zilei. De asemenea se spune ca asupra filmelor lui Gilliam e un blestem, iar cand un film de-al sau vede lumina zilei e aproape un miracol. De data asta insa miracolul nu avea sa se intample.

Proiectul, cel mai scump proiect de film european de pana atunci, a fost tulburat de probleme inca din preproductie. Dar o data ce au inceput filmarile au aparut si adevaratele probleme. Locul linistit din desert care le-a fost oferit pentru filmari, era langa o zona de testare a avionelor cu reactie NATO, facand filmarile dificile si mute, a doua zi o furtuna apare de nicaieri, iar viitura le ia echipamentul, distrugand parte din acesta, Rochefort (actorul principal) are repetate probleme cu sanatatea lipsind zile intregi de la filmare pana renunta complet, si asta e doar o parte.

Cand in sfarsti s-a renuntat la film, cei doi documentaristi si-au dat seama ca si cu filmul lor s-a terminat, au venit sa faca un documentar despre cum se face un film Gilliam, dar regizorul insusi le-a spus: "Bai, macar cineva sa plece de aici cu un film. Se pare ca aceia sunteti voi!" Uite asa Lost in la Mancha a devenit un documentar despre cum sa nu se face un film Gilliam, un documentar nominalizat la o serie de premii.

Filmul e aproape dureros de privit, mai ales la inceput cand te uiti la entuziasmul tuturor din proiect, tu stiind finalul care de fapt nu este. Toti cinefilii si eventualii viitori cinematografisti ar trebui sa vada filmul, caci acesta iti arata cat de greu e de fapt sa faci un film, cate mii de elemente trebuie luate in calcul, si ca intradevar este aproape o minune cand un film chiar este produs, mai ales unul creativ si original.

Poster: Fear and Loathing in Las Vegas

Unul dintre cele mai originale postere de film ne prezinta un Johnny Depp distorsionat, serpetin de nerecunoscut, in timp ce lumea din jurul lui pare si ea sa se deformezei un fel de lilieci se nasc din pete de cerneala.
Un film cult despre gasirea visului amerinca, despre apusul unei generatii si a unei culturi si da, despre droguri (toate, in cantitati mari).
Posterul inspirat direct din animatia lui Ralph Steadman, care a a facut desenele originale pentru cartea pseudo-biografica lui Hunter S. Thompson.
Posterul care a facut cu siguranta cativa oameni curiosi, suprinde perfect psihedelismul prezent in tot filmul, distorsionarea simturilor de droguri si felul in care putem percepe (in cel mai lucid stadiu) lumea din jurul nostru:

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Parnassus is close

Inca doua saptamani pana la premiera!

The Hamster Factor, and other tales of Twelve Monkeys

Despite the creative differences (or should we rather call it “ideological and aesthetical war”?) over the film “Brazil” from 1985, director Terry Gilliam returned to Universal Studios as a director-for-hire for the film “Twelve Monkeys”.
Although he was guaranteed the final cut of the film, Gilliam feared history would repeat itself, and he would again lose control of the project; but this time he wanted to have witnesses, he wanted to have someone who would tell the story to the rest of the world, which is why he hired two fresh film-study graduates, Keith Fulton and Louis Pepe to shoot a documentary about him shooting the movie.
This is the two young filmmakers’ first major project, but that hardly shows during the 87 minute feature, if at all. The film starts of gloomily, with Gilliam reading terrible reviews about “Twelve Monkeys” in newspapers. It then takes us back not to the beginning of the shooting, but to Gilliam’s relationship with Hollywood over the years, so the viewer understands his first reluctance to accept the project and the difficulties which will ensue during production.
The film not only captures the process of the making but also gives insight into Gilliam’s twisted and complicated mind, and shows the emotional rollercoaster he is on, either loving to be on set or threatening to leave it permanently.
Being a documentary about the making of a movie, and about one director, the film will probably not capture the attention of a general audience, but Fulton and Pepe did an excellent job, and no fan of Gilliam or his film should miss this feature. And those who have not seen “Twelve Monkeys” (188 on IMDb top 250) should see it, and then the documentary