Romanian Plăcintă

Fie că e vorba de satiră, miştocăreală, bancuri politically incorrect, umorul, subtil sau grosolan, este strâns legat de natura şi mentalitatea românului, lucru care în ultimele secole a fost reflectat în literatură şi teatru. Nici filmul nu a dus lipsă de comedii, mai ales în perioada comunistă, când Grigore Vasiliu Birlic, Toma Caragiu şi Florin Piersic încântau publicul cu filme aprobate de Partid, adesea adaptări după Caragiale. Umorul de pe stradă însă diferea cât de cât de cel din entertainment, românii folosindu-se de glume pentru a se adapta şi a înfruntă realităţile neplăcute de zi de zi.

Revoluţia din ’89 a însemnat libertate în alegerea subiectelor, dar industria filmului nu a trecut prin ce s-ar putea numi o explozie de filme. Puţine fiind nu era loc nici pentru comedii noi, printre cele care au ieşit numărându-se a patra parte din seria „Liceenii”, „Miss Litoral” a lui Titus Popovici şi filmele lui Nae Caranfil, filme cu un umor comercial şi artificial, atent construit. O altă revuloţie, de data asta doar la nivel de cinema, are loc la începutul noului mileniu când începe oficial Noul Val Românesc aducând cu el un număr mai mare de filme de calitate apreciate la festivalurile internaţionale. Iar cum noul stil a adus cu el o abordare mai realistă, cu personaje veridice care vorbesc, se comportă şi visează aşa cum o face românul de rând, umorul acestuia, cel vulgar/deştept/acid nu putea sa lipsească. Într-adevăr, dacă ar fi să ne luăm după descrierea unor filme din această perioadă, România a produs mai multe comedii decât au intenţionat regizorii.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, o comedie este „o operă dramatică cu subiect (şi deznodământ) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situaţii caraghioase” şi nu se poate spune că Nou Val ar duce lipsă de filme care se supun acestei definiţii, „Occident” a lui Mungiu, „A fost sau n-a fost?” a lui Porumboiu, „Visul lui Adalbert” a lui Gabriel Achim şi desigur „Amintiri din Epoca de Aur”. Dar ştampilă de „comedie” a fost aplicată cu zel aproape oricărui film care prezintă urme de umor, sau macăr nu devine prea serios, confuzie datorată probabil atât categoriilor numeroase şi diferite de umor românesc cât şi unei nevoi de marketing.

Trebuie menţionat că umorul este genul de concept abstract, greu de definit sau de măsurat care stă în ochiul privitorului, şi că este posibil ca vina să fie a mea pentru faptul că nu am reuşit nicicum să percep unele filme româneşti ca şi comedii, deşi au existat oameni care au râs la ele, sau cel puţin aşa au raportat. Pe de altă parte cunosc oameni care s-au distrat copios uitându-se la „Lista lui Schindler” sau la filme snuff, ceea ce însă nu cred că ar determina pe nimeni să le categorisească ca şi comedii.

Exemplul cel mai bun pentru filme vândute ca şi comedii deşi umorul este în doze mici este „Moartea Domnului Lăzărescu” care de la strategia de promovare încerca să fie prezentat ca şi cea mai bună comedia a anului în care a ieşit. Trailerul pentru film este în totală discordanţă stilistică cu filmul, suprapunând o melodie veselă non-diegetică (la Cristi Puiu) peste un montaj al unor momente selecte, care astfel prezentate pare amuzante. Dar filmul este o tragedie, nu o satiră sau o comedie neagră cum este cel mai des prezentat. Singurul zâmbet cauzat de film ar trebui să fie un rictus rece la ideea că aceasta este realitatea. Iar termenul de „comedie neagră” a fost aplicată oricărui film unde acţiune devine violentă sau morbidă, cum ar fi „Din Dragoste cu cele Mai Bune Intenţii” şi „Toată Lumea din Familia Noastră”. Cel din urmă are potenţial de comedie, din scenariu, dar regia distruge sistematic orice tentativă de umor, pentru ca subiectul nu este unul amuzant, toate aceste filme fiind drame după orice definiţie.

Totuşi, de unde vine nevoia de a plasa această etichetă atât de uşor? Este doar o strategie de marketing? Sunt prea puţine comediile româneşti? Pe langă cele menţionate anterior mai rămân filmele lui Caranfil, „Nuntă Mută” a lui Mălăele, care este într-adevăr o comedie neagră şi „După oameni şi melci”. Dar acestea nu sunt singurele, căci mai este o categorie de comedii pe care încă nu am menţionat-o, filmele MediaPro.

Noul Val Românesc nu a fost singura mişcare cinematografică care a luat naştere la începutul mileniului, în 2002 a avut premieră filmul „Garcea şi Oltenii”, bazat pe serialul de sketch-uri de pe canalul Pro Tv „Vacanţa Mare”. A fost unul din cele mai vizionate filme româneşti din acel an, a avut un succes imens la publicul de rând şi a pus bazele formulei de producţie pe care o va folosi Media Pro în crearea comediilor sale: un regizor străin şi un scenariu americanizat.

După această formulă au ieşit filme de genul „Naşa”, „Ho Ho Ho”, „S-a furat mireasa”, „Ho Ho Ho 2”, „Minte-mă Frumos!” şi „Mamaia”; filme care au fost pe atât de apreciate de publicul larg pe cât au fost ignorate de critici. Filme artificiale şi diametral opuse stilisticii Noului Val, care au fost uitate după ce şi-au terminat turul prin cinematografe în ciuda succesului pe care l-au avut.

Când spun că au scenarii americane, nu vreau să spun că există un singur tip de comedie americană, dar că aceste filme imită (slab) un anumit gen de film care e tipic celor de peste ocean, şi aici mă refer la genul de comedii unde umorul se bazează pe funcţiile corpului uman, sex, slapstick, neînţelegeri stupide, coincidenţe şi încăpăţânarea personajelor; filme marca „Animal House”, „American Pie”, Adam Sandler şi Rob Schneider. Iar deşi aceste filme deja sunt cât se poate de grosolane, imitaţiile lor româneşti reuşesc să devină şi mai grosolane. Personajele sunt atât de simpliste încât depăşesc stadiul de stereotip reuşind să afişeze o singură calitate (seducătorul, prostul, grasa, uşuratica etc), replicile sunt atât de forţate încât de abia se leagă (Soţul: „Ce vrei de la mine, să-ţi iau un cal?” Soţia: „Adica eu am faţă de cal?” – din „S-a furat mireasa”) iar actorii se chinuie atât de mult să stoarcă orice strop de umor de suprafaţă din actoria lor încat par a face parte din echipa Saturday Night Live. Poveştile sunt pe măsură, ele neavând nimic care să plaseze filmul în România în mod specific şi implică mafioţi, răpiri, spargeri de bănci etc. Iar din moment ce nu e nevoie de o sensibilitate autohtonă s-a putut apela la regizori străini care înţeleg mai bine acest mediu, precum Sam Irvin care a regizat „Garcea şi Oltenii” şi Jesus del Cerro care a intrat in piata din Romania cu filmul TV „Contra Timp” si a regizat aproape toate filmele mai sus menţionate, cu excepţia „Minte-mă Frumos!” care e regizat de românul Iura Luncaşu, veteran al telenovelelor, film care reuşeşte să fie cel mai prost dintr-un grup deja slab.

Cu unele excepţii, comediile româneşti se află în două extreme, ori sunt atât de subtile cu umorul lor încât de abia mai pot fi definite ca şi comedii, ori îl aplică atât de grosolan şi formulaic încât ajunge să vezi trailerul pentru a deduce povestea şi poantele. Iar iubitorului de comedii adevărate şi de calitate nu-i rămâne decât să spere că acele exemple să aibă succes şi să dea naştere unui trend.

Cel Absurd, cel Cool şi cel Tarantino– Le Bifle vs. Bad Penny

Două din scurtmetrajele de la NexT s-au dovedit a se suprapune în tratarea lor a unor subiecte destul de absurde într-un mod care se vrea un omagiu/parodie la filmele cool de tip Tarantino. Primul este filmul franţusec La Bifle de Jean Baptiste Saurel despre un bărbat care pentru a-şi cuceri aleasa trebuie să învingă penisul gigant a lui Ti Kong iar celălalt este Bad Penny debutul regizoral a lui Andrei Creţulescu, despre doi criminali de rând care într-o noapte întră într-un conflict cu un mim/clown care se dovedeşte a fi mai greu de subjugat decât pare iniţial.

 Cele două filme îşi dovedesc similitudinea încă din primul moment în care fiecare îşi prezintă conceptul/gimmick-ul printr-o definiţie de dicţionar a titlului, trădându-şi astfel şi influenţa tarantinească şi începutul filmului Pulp Fiction care începe cu o definiţie a termenului. De aici ambele filme continuă cu discuţii între personaje la foc rapid care par să mimeze naturaleţe dar sunt de fapt ecourile unor dialoguri în care toţi cei implicaţi au mereu ceva cool sau amuzant de zis. Criminalii lui Creţulescu, interpretaţi de Andi Vasluianu şi Bogdan Boguţă, par a fi cel mai apropiaţi de Vince şi Jules a lui John Travolta şi Samuel L. Jackson.

 Unde se îndepărtează filmele de stilul omagiat/pastişat este introducerea unui element supranatural, clownul greu de ucis în Bad Penny şi membrul magnific a lui Ti Kong din La Bifle care chiar dacă ar exista în realitate nu ar putea fi susţinut de un sistem circulator uman. Elemente care aduc cu ele un inevitabil absurd în situaţie, mult mai pregnant în filmul franţusesc decât cel românesc, care nu se regăseşte în filmele americanului, care sunt neîndoielnic amuzante, dar fără să ajungă chiar atât de aproape de comedie. Şi aici este punctul în care penisul gigant se doveşte superior mimului nemuritor, căci Saurel îşi abordează subiectul din start cu umor şi îl tratează ca pe o satiră pe când Creţulescu pare să încerce să vireze mai mult înspre idealul cool cu personajele sale, tratând povestea serios în ciuda dozei de slapstick şi catchphrase-urile lui Boguţă şi Vasluianu, ratând astfel o plasare clară a filmului într-o categorie.

 Filmele omagiază şi alte genuri cinematografice; La Bifle are scene de acţiune care amintesc de filmele kung-fu din anii ’70-’80 şi care sunt tratate cu seriozitate în ciuda ilarităţii situaţiei, coregrafia amintind mult mai mult de Bruce Lee decât de Jackie Chan; iar după cum am menţionat mai sus, Bad Penny are o serie de momente slapstick american din anii ’30, amintind mai ales de The Three Stooges, şi Şerban Pavlu, care îl interpretează pe mim, seamănă surprinzător de mult cu Buster Keaton. Aici însă se dovedeşte o altă inconsistenţă care lucrează împotriva filmului; slapstickul amuzant este alterat cam aleatoriu cu scene de violenţă realistă şi destul de brutală culminând cu înjunghierea banală a victimei. Este important de observat că, pe de altă parte, şi Pulp Fiction a pastişat la rândul său genuri clasice de film, deci rămâne greu de determinat dacă cele două scurt-metraje pastişează pur şi simplu alte genuri sau dacă pastişează pastişul făcut de Tarantino.

Minte-ma Frumos - Cel mai prost film al anului

Unii ar zice ca nu e bine sa ai pretentii de la anumite filme, cum ar fi un film de actiune sau o comedie romantica. Dar depinde de pretentii. Adica dupa ce ai vazut "The Avengers" poti sa zici ca nu ai pretentii de la "Iron Man 3". La comediile romantice e si mai simplu, formula e clara si filmul isi dovedeste calitatea jucandu-se cu acea formula.

Cand insa ai doar formula si clisee...

















Doamnelor si domnilor "Minte-ma Frumos"


Un gras (Marius Damian) si o grasa (Antoaneta Zaharia) se intalnesc pe Facebook si se pacalesc unul pe altul sa se placa, mintind grosolan despre ei insusi si folosind pozele colegilor de casa atractivi. Acum, de obicei nu mi-ar sta in fire sa definesc doua personaje atat de simplu precum grasa sau grasul, dar de obicei un film nu insista atat de mult asupra unui singur detaliu care sa defineasca complet un personaj. Alte calitati, in afara de a fi grasi, astia doi n-au, asa ca nu are rost sa ne complicam.

Cei doi si-au dat intalnire, dar evident nu se pot duce ei. Asa ca Grasul il trimite pe colegul sau de garsoniera, Chipesul (Andi Vasluianu), iar Grasa pe colega ei de garsoniera, Frumoasa (Diana Dumitrescu). Planul este ca mai tarziu Grasii sa le zica Frumosilor de sex opus ca de fapt ei erau cei de pe Facebook, pentru ca in lumea acestui film logica este doar un concept teoretic fara aplicatii practice.

Dar vai, Frumosii evident se indragostesc. Pentru ca sunt frumosi. Atat. Urmeaza o harababura in care toata lumea minte si lucrurile se tot complica. Iar faptul ca Chipesul lucreaza ca si gigolo pentru femei peste 40 de ani, care sunt toate in limba dupa el, desi nu are nicio calitate seductiva discernabila, iar una din aceste femei este sefa frantuzoaica a Frumoasei nu ajuta.

Dupa alte conflicte improbabile, urmeaza finalul pe care l-ati stiut de cand ati citit primul paragraf al sinopsisului.

Iura Luncasu se afla la primul sau film pentru marele ecran, pâna acum construindu-si cariera prin seriale precum Lacrimi de iubire, Numai iubirea, Iubire ca in filme si Inima de tigan. Sensibilitatile de televiziune reies inca de la genericul de inceput, in care numele actorilor si ale echipei sunt afisate peste imagini ale orasului, stil care aminteste foarte puternic de serialele HBO. Dar si felul in care sunt construite scenele, inramarea personajelor in ecran, tehnicile de montaj dau impresia ca avem in fata un episod foarte lung a unei telenovele romanesti care incearca cu disperare sa imite sitcom-urile americane din prima jumatate a anilor ’90.

Stilul regizoral de mic ecran este puternic sustinut de scenariul lui Adrian Lustig, care a aratat mult potential cu debutul sau scenaristic Nunta Muta. Aici insa ne serveste o insiruire de clisee ieftine nesustinute si vag legate. Scenaristul pare sa fi adunat toate amintirile despre ce a vazut el la TV in anii ’90 si a scris scenariul pe baza asta. Comedii romantice cu Freddie Prinze Jr., American Pie, un inceput de film porno, momente scoase din Friends si alte sitcom-uri inferioare si desigur nelipsitul moment Cyrano de Bergerac – toate sunt aruncate in acest film in speranta ca ceva, ceva tot va iesi.

Dar punctul slab sta de departe in personaje, care ori sunt abia schitate, ori sunt exagerari grotesti ale unor tipologii din romane pentru adolescenti, ori par efectiv scoase dintr-un desen animat pentru copii sub 6 ani – cum este frantuzoaica lui Loredana Groza. Cele patru personaje principale mai ales, care au varste intre 30 si 38 de ani, au maturitatea emotionala, simtul responsabilitatii si logica unor adolescenti de 13 ani care trec prin primul val de hormoni si rebeliune. De vreo idee de motivatie in spatele actiunilor lor, in afara de un caz grav de prostie generala, sa nu mai vorbim. Toata lumea face tot ce face pentru ca asa vrea scenaristul/regizorul, nu pentru ca ar avea vreo noima. Si deoarece trebuie indeplinite tipologiile.

De actori, ce sa zic. Joaca pe cat de bine le permite scenariul si regia. Joaca bine niste prosti. Andi Vasluianu mai ales pare sa se fi distrat jucand in film, ceea ce face o diferenta, si salveaza cu sinceritatea sa unele momente, dar nu si tot filmul.


Tot articulul de pe sursa raluk.ro

Comedians on Comedians

Ca si multi altii mi-am petrecut o buna parte din adolscenta cazand din scaun de ras la vorbele unor comedieni de stand-up, fie ca erau vorbele agresive a lui Carlin sau stilul nebun a lui Robin Williams.

Si ca si cineva care a incercat si el de cateva ori sa aduca macar zambete pe fata oamenilor intr-un club, mereu m-am intrebat care e procesul de lucru a marilor.

Multumesc youtube pentru doua filmulete in care unii din comediantii mei preferati discuta metode, glume, teoria bancului, fara a incerca sa fie neaparat amuzanti. Nu ca nu ar fi oricum.

Primul este o discutie libera organizata de Ricky Gervais la care participa el, Jerry Seinfeld, Chris Rock si Louis C. K., iar a doua este de la un talk show canadian unde invitatii sunt The World Champion (pe care recunosc ca nu il stiam), inca un tip cam irelevant american si din Marea Britanie: Jimmy Carr, Tim Minchin si Eddie Izzard.

Este o placere amuzanta si informativa sa ii asculti pe acesti oameni vorbind despre ceea ce ei fac si iubesc, umorul.

PS: Jimmy Carr si Ricky Gervais au cele mai amuzante rasete.

Talking Funny



The Green Room

Carnage (TakeOne Review)

After an argument, one ten year old boy hits another in the face with a stick. The next day, the parents meet to sort out things in a polite and civilized fashion. Let the politically correct mayhem commence!
After his political thriller THE GHOST, Polanski returns to the big screen with a brilliant comedy about two upper-class couples descending into uncivilness and tapping into problems that go far beyond a playground fight. The film is surprisingly short, having only 79 minutes including credits, and the time passes even quicker thanks to Polanski’s impeccable timing and rhythm. The flow of the action slows down and pauses just as the mayhem gets too weary, and speeds up again just before the audience can get too comfortable. And this is an uncomfortable film, especially in the first part when the couples constantly pendulate between genuinely trying to be nice and snarling politely at each other. Memories of WHO’S AFRAID OF VIRGINIA WOOLF? are evoked as you feel as though you are trapped in a room with a couple arguing. It makes you want to be somewhere else, yet you cannot listen away – but the awkwardness is perfectly complemented by the humour of the dialogue and the situations.

The film is based on a play which takes place in a single house and develops in real time, creating a claustrophobic sense which adds to the tension. It is not easy to successfully transfer such a static text to the screen, but Polanski manages to pull it off, especially since he has the help of this brilliant cast of four, three of them Oscar Laureates (Jodie Foster, Kate Winslet and Christoph Waltz and one nominee, John C. Reilly). There is a strong chemistry between them, drawing the audience in from the first minute, and, as politeness turns into mayhem, they show the true depth of their talent as the characters drop mask after mask after mask. An intelligent comedy, it will have you laughing furiously as you turn and twist in your seat at every awkward moment, and you will love and lovingly hate every second of it.



TakeOne

The Rum Diary – nici pe departe indeajuns rom (recenzie raluk.ro)

Care adolescent cinefil-in-devenire nu a descoperit la un moment dat Fear and Loathing in Las Vegas, ramanand buimac dupa experienta? Eu unul sunt un exemplu clasic cu obsesia de rigoare, Gilliam oricum isi facea deja loc spre a fi regizorul meu favorit, textele lui Hunter S. Thompson le devoram cum reuseam sa le prind si Johnny Depp… e Johnny Depp.

Cum atunci sa reactionez altfel decat cu cel mai mare entuziasm la anuntul ca un al doilea film dupa un roman pseudo-autobiografic al autorului e in productie? Dupa ce am citit romanul nu mi-a ramas decat sa astept ani buni sa apara cate o poza sau o stire pe IMDb, filmul avand o productie destul de tulburata.

Poate ca aveam asteptari prea mari, poate ca nu a fost de la inceput corect sa il compar cu Fear and Loathing in Las Vegas, ceea ce nu am putut evita, dar filmul pe care l-am vazut ieri nu e chiar filmul pe care il asteptam.

Now all this might sound like some crazed hallucination, but it’s all true… I think

Anii ’60, prima dezbatere electorala televizata are loc intre Nixon si Kennedy, iar Paul Kemp (Johnny Depp), un scriitor/jurnalist american, accepta o slujba in Puerto Rico in speranta de a-si gasi vocea auctoriala. Aici se loveste de criza orasului, unde localnicii sunt tratati prost de invadatorii americani care cred ca locul li se cuvine, si distrug peisajul construind hoteluri scumpe pentru turisti grasi americani care nu fac altceva decat sa joace bowling si la casino.

Ziarul la care se angajeaza e pe calea cea buna spre desfiintare, si incercarile lui de a prezenta stiri adevarate in loc de povestioare dragute care lauda afacerile americanilor nu sunt primite cu mare caldura.

Talentul sau e curand observat de coruptul Sanderson (Aaron Eckhart) care ofera bani buni pentru colaborarea lui Kemp intr-o “afacere”, lucrurile insa se complica cand apare in peisaj frumoasa logodnica a afaceristului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Problema principala a lui The Rum Diary e lipsa de focalizare – dupa cum poate ati observat si din rezumat, povestea urmareste diverse fire narative, nereusind sa il duca pe niciunul pana la capat. Nu e nici chiar o poveste de dragoste, nici una despre lupta impotriva coruptiei si nici una despre un scriitor in devenire. E putin din fiecare, dar niciuna de fapt, si intre ele sunt introduse momente de comedie cauzate de alcool, mai precis rom, ca doar trebuie si titlul explicat cumva.

Acest frustrant rezultat cade pe umerii regizorului Bruce Robinson, care si-a facut debutul cu propria contributie in randul filmelor cult, inimitabilul Withnail and I si How to Get Ahead in Advertising, si care dupa un hiatus de 19 ani nu doar a regizat acest film ci a si adaptat scenariul dupa romanul lui Thompson. Pentru textul de baza, ca si pentru Fear and Loathing in Las Vegas, functioneaza stilul narativ fragmentar, caci vocea lui Thompson e una captivanta si puternica, compensand pentru lipsa de liniaritate cu comentarii sociale de la cele profunde la cele ilare, dar in amalgamul de fata acea voce e pierduta, pelicula oferind putine momente veritabile de introspectie sau umor.

Dintre actori, Aaron Eckhart si Amber Heard sunt cam neremarcabili, dar asta e poate din cauza ca personajele lor par destul de fade in comparatie cu toti excentricii care domina restul filmului. In roluri secundare apar Richard Jenkins, care a fost nominalizat la Oscar anul trecut, Michael Rispoli care a mai aparut in Kick-Ass, dar cel care fura spectacolul e Giovanni Ribisi, care e de nerecunoscut in rolul unui jurnalist alcoolic cu tendinte naziste.

Colectia de ciudati e condusa de Johnny Depp, despre care mai trebuie sa zic ceva? Considerand ca tin la viata mea, am hotarat ca trebuie. Paul Kemp e mult mai putin… excentric decat Raoul Duke, celalalt alter-ego al lui Thompson, jucat tot de Depp, dar asta probabil din cauza ca aici sursa e doar alcoolul, nu o colectie formidabila de droguri. Astfel ca performanta actorului nu mai e la fel de exploziva, dar asta nu o face cu nimic mai putin buna, si m-am bucurat foarte mult ca a continuat sa redea vocea groasa si modul de a vorbi pe care le avea si in celalalt film.

Dar implicarea lui Depp in cazul de fata nu e doar pe post de actor; el e cel care l-a convins pe Thompson sa publice romanul in 1999, desi il scrisese cu aproape 40 de ani inainte, el a luptat pentru ecranizare, oferindu-si propria firma de productie, si el l-a scos pe Robinson de la “pensie” pentru regie; o pasiune si dragoste pentru material care se vede si in actorie.

Ce spun criticii despre The Rum Diary? si restul articolului

L-as mai vedea o data?
Poate. La un moment dat. Nu pot sa zic ca e o prioritate.

Trailer de final de saptamana: Mirror Mirror, sau cealalta Alba-ca-Zapada

Aparent ca sa fie mai interesanta competitia, celalalt film cu Alba-ca-Zapada si-a lansat trailerul saptamana asta.
Ziceam ceva de Tarsem Singh, cum ca considerand "The Cell" si "The Fall" ne putem astepta la imagini suprarealiste, viu colorate si poate chiar cu influente horror-gothice. Am gresit, noh!
E o comedie, ceva gen "Ella Enchanted" cu Nathan Lane printre altii.

Hmm, cred ca daca am de ales as alege celalalt Snow White:

Midnight in Paris (2011)

Da stiu, ce plm a patit Woody Allen? S-a ramolit, o dat-o pe siropoase, isi injecteaza glucoza dimineata pe post de mic dejun, a devenit senil si acum isi neaga intreaga filosofie (vezi Cioran ), isi tradeaza inca o data orasul care l-a consacrat, New York, New York cu alt periplu pe batranul continent. Si deasupra tuturor, Owen fucking Wilson!

Ciocoflenderilor, sa stiti ca asta e un film care, de bine de rau, nu iti spune povestea din trailer, de fapt, trailerul nu trateaza absolut deloc miezul filmului si din acest motiv da impresia unei comedii gen "been there, done that" si astfel e pus pe raft. M-am dus la film ( da, am si dat bani pe el ) pentru simplul fapt ca regizorul e Woody Allen si refuzam sa cred ca o va face lata cu un astfel de film si daca era sa o faca lata, eram pregatit. Daca nu v-ati prins pana acum, nu a facut-o lata. Deloc.

Pentru prima oara chiar trebuie sa va spun in mare despre ce e vorba pentru ca e absolut necesar, cred eu si suficient, ca sa vedeti filmul. Ok, Gil (Owen Wilson) este un scenarist de succes, dar pe filme de duzina, care vrea sa-si incerce norocul la scrierea unui roman, insa creativitatea se pare ca nu e punctul lui forte. Ajunge cu viitoarea sotie Inez ( Rachel McAdams ) si cu parintii ei foarte bogati si tipic americani in Paris, unde Gil se indragosteste nebuneste de acest oras. Tot aici ei se intalnesc cu un alt cuplu, Paul&Carol (Michael Sheen & Nina Arianda), un cuplu de snobi clasici extraordinar de enervanti, mai ales Michael Sheen care joaca perfect rolul de tip caruia vrei sa-i dai un pumn in bijuterii numai ca sa taca odata, chiar foarte bine jucat. Ei bine, Gil isi gaseste scaparea intr-o plimbare nocturna de seara in care cum sta el frumos pe scarile unei biserici si bat clopotele de miezul noptii, o masina de epoca isi face aparitia cu oameni din anii '20 si il invita pe Gil la petrecerea la care merg. Si aici incepe distractia.

Gil este aruncat in Parisul anilor '20 unde isi intalneste idolii in Ernest Hemingway ( Corey Stoll, never heard, dar a fost foarte tare ), T.S. Elliot, Scott& Zelda Fitzgerald, cantaretul Cole Porter si muuuuulti multi altii dintre care amintim aparitii extrem de amuzante ale lui Pablo Picasso, Salvador Dali ( Adrien Brody) cu suprarealistii lui Man Ray si Lluis Bunel s.a.

Apare si Marion Cotillard ca si love interest-ul lui Owen din perioada anilor '20, excelenta si ea poate nu prin rolul actoricesc care nu e foarte solicitant, dar naivitatea si senzualitatea jucate atat de natural si look-ul ei care oricum e mai retro si in viata reala, dau o autenticitate fantastica peisajului.

Owen Wilson, ca tre sa zicem si ceva de el, a fost ok, pe mine oricum ma dispera la culme, dar stilul sau de baietel stanjenit, balbait si incurcat se potriveste cu stilul lui Woody Allen, parca ar fi varianta blonda si mai tanara a lui, asa ca e ok, nu strica cu nimic filmul.

Totusi, desi eu am apreciat extrem de mult filmul, trebuie sa vii pregatit cu un bagaj de cultura generala destul de serios, erau personaje de care eu habar n-aveam cine erau si care era faza cu ei, desi tot radeai la glumele pe seama lor ca te prindeai, este un film pentru care nu-mi asum responsabilitatea in caz ca v-ati uitat si nu erati familiarizati cu artistii din Paris din perioada anilor '20 si La Belle Epoque ( de ce la belle epoque? uitati-va si veti vedea ). Filmul trateaza o tema foarte prezenta, cel putin in grupul meu de prieteni: "frate ce bine eram daca ne nasteam in anii '70 cand muzica era muzica" sau "bah daca nu ma nasteam in Romania" , la ultima remarca nu subscriu, insa filmul incearca sa te linisteasca in aceasta privinta intr-un mod foarte placut si reusit sa nu-ti mai faci atatea griji.

Concluzie: trebuie vazut, se desprinde dupa primele 10-15 minute de eticheta de comedie romantica cand iti dai seama de fapt ce se intampla, eu sigur il voi revedea cand va aparea un dvdrip. Daca ar fi sa-l rezum intr-o fraza: fata de comediile alea usoare la care te uiti si dupa 90 de minute ai ramas la fel de prost, "Midnight in Paris" parca iti deschide apetitul pentru arta, lucrurile simple in viata si cred ca iti mai ridica putin si cultura, sau cel putin iti da impresia (snobule).

The Guard - Politist, Agresiv (2011)

In 2008 In Bruges, in ciuda unui succes comercial mediocru, si-a facut loc in inimile criticilor si ale publicului in general, devenind repede un film cult. Si de ce nu? O poveste originala si captivanta, personaje bogate si simpatice, dialog rapid si excelent scris, mult umor veridic, uneori negru, contrapunctat de momente de drama ce nu par niciodata fortate. Cu o cinematografie bogata, o regie sigura pe sine si o actorie de prima clasa, e printre putinele filme la care nu-mi vine nici un defect in minte. Martin McDonagh, care a scris si a regizat, a demonstrat ca se pricepe la fel de bine la filme ca la teatru (era deja la acel moment un dramaturg valoros al Marii Britanii si al Irlandei).

Bucurie mare deci cand s-a anuntat ca McDonagh are un frate mai mic, John Michael McDonagh, care e si el pasionat de filme, si ca anul acesta a facut echipa cu Brendan Gleeson, etern colaborator al fratelui mai mare, pentru a aduce pe ecran un noua comedie irlandeza, The Guard. Este talentul genetic? Aparent da.

I’m Irish. Racism is part of my culture.

Gerry Boyle (interpretat de Brendan Gleeson), un politist pe la 50 de ani dintr-un orasel rural de pe coasta Irlandei primeste un partener nou si tanar din aglomeratul Dublin, lucru care nu il bucura deloc. Din primele minute petrecute impreuna, cei doi sunt trimisi sa investigheze cazul unui tanar impuscat in cap.

Conceptul nu pare deloc original, din contra, filmul pare sa urmareasca o formula veche de decenii, dar scenariul lui McDonagh are cateva surprize pentru public. In curand situatia este schimbata de sosirea unui agent FBI de culoare (Don Cheadle), si de executia sumara a proaspatului partener al lui Boyle. Deci nu va fi un film in care partenerul tanar si ambitios il convinge pe cel batran si plictisit de lume sa riste tot ca sa rezolve cazul vietii lor.

Trecand prin formule de thriller politist, comedie neagra, drama, insa neoprindu-se la nici una, filmul se dovedeste a fi mai degraba un studiu de personaje, urmarind actiunile lui Boyle, ale agentului FBI si ale celor trei traficanti de droguri, care au in cap o schema complicata de a scapa basma curata, pana cand firele narative ale acestora incep sa se lege tot mai strans pana la inevitabilul final antrenant.

Despre actori si regie ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
Da.

Submarine

In 1951 Holden Caulfield a devenit vocea a nenumarator adolescenti, portretizandu-le ca nimeni altul alienarea, frustrarile, descoperirea ineficientelor lumii adultilor si prezentand realitatea prin viziunea lor mult mai matura decat cea a unui copil, dar totusi prea idealizata pentru a functiona. 50 de ani mai tarziu, adolescenti nesiguri din lumea intreaga si-au gasit noi voci in protagonistii filmelor indie care au iesit constant in ultimii ani, de la Ellen Page in Juno la Paul Dano in Little Miss Sunshine, aceste personaje au fost scrise sa fie instant iubite cu excentricitatile lor, dialogul rapid si neprententios, umorul matur si plin de referinte pop, viziunea cinica si nihilista, exagerata si neiertatoare. Desi un adolescent care sa aiba farmecul lui Juno nu ar fi usor de gasit in aceasta realitate, aceste personaje le-au oferit adolescentilor ceea ce aveau nevoie mai mult, mesajul ca e ok sa fii diferit.
Prin debutul sau Submarine, regizorul Richard Ayoade a reusit o lovitura de maestru, creand un personaj care combina cele doua elemente, veridicitatea din romanul lui Salinger si farmecul excentric al filmelor indie.

Most people think of themselves as individuals

Scott Pilgrim vs. The World

2010 seems to be wanting to be remembered as the year we all felt nostalgic about the ’80s: “The A-Team” movie came out, “Hot-Tub Time Machine” literally took us back to the eighties, Stallone decided to go back to the patented eighties action film formula and made “The Expendables” and even got some our childhood heroes to be in it (for no other reason than to be in it and give our nostalgia bone a good rattle), fuck! even the new “Predators” is closer to the first one than the nineties one was. And now Scott Pilgrim, a film so riddled with ’80 pop culture references and overall feel you are a bit confused when you see somebody using a mobile phone.
A quirky, indie action-romcom by Edgar Wright, the guy who brought us “Hot Fuzz” and “Shaun of the Dead” with indie-king Michael Cera.
Scott Pilgrim is a slacker, a bassist in an unknown band, who falls in love with the girl of his dream (literally), but finds out that in order to be with her, he must fight her seven evil exes.
Described by Wright as a musical in which everyone breaks out into fighting instead of singing, the film creates its own world, which is more in tune with Street Fighter than the real world; people get thrown hundreds of feet without getting hurt, characters sorta have super-powers, things such as huge glowing hammers and flaming swords fit into pockets. The ‘80s videogame theme runs throughout the film, and works really well once (and if) you get used to it.
Indie films have come to power over the last few years, and Scott Pilgrim shows what one of those films looks like if there is a bigger budget, you either embrace the weirdness and love it, or you remain a traditionalist who cannot accept that people just turn into coins once they are defeated, who need at least some logic even in fantasy and sci-fi, and then you will hate it.


And now just to fuck with you:

The A-Team (2010)

I'm sorry, but I really need to start this review this way




...simply because the movie a) did not play it enough, b) only played the first part of it (which admittedly is the only part worth listening to, but still), not even during the end credits.

But aside from that, there is not much I could criticize. It's a pretty good movie, provided your expectations are low enough.
I mean really, do you remember the show, it was camp, and silly, but it was fun to watch. Well, that's what the movie is, fun to watch, genuinely. Not in the "Oh my God, this is so bad it's actually funny" kind of way. There's some good punchlines, many over-the-over-the-top action scenes, which cannot help but find AWSM. There is a flying fucking tank, and you love it!

The reason behind this is because of the good transfer from TV screen to big screen. We had it before, "Charlie's Angels" and "Starsky and Hutch". I didn't see the second TV show, but I know that with "Charlie's Angels", they just kept the concept of three secret agent women, without keeping the characters, they put in some action sequences and some humour, and voila: nothing really special.

With "The A-Team" they managed to keep the characters as we remember them, which made the show successful in the first place. The four guys, the brain, the muscle, the suave guy and the looney. And the actors managed to catch their characters essence, especially Sharlto Copley (whom we last saw in "District 9" yelling "Fookin' Prawn!" every five minutes) is brilliant and funny as the crazy Murdock.

Don't expect a comedy, and don't expect a genuine action movie. Just expect a really funny (almost parodic) actionfilled film that doesn't really require using your brain (if you do, you will probably be too busy pointing the plotholes, which otherwise you won't notice thanks to the alert rhythm of explosions, fights and comedy). A film which had every reason to fail, and yet managed to entertain.

Kick-Ass

Regia: Matthew Vaughn
Cu: Nicholas Cage, Aaron Johnson
Gen: Comedie/Acţiune
Durata: 1h 57min

Când un anumit gen de filme are success la public, spre exemplu filmele bazate pe benzi desenate, companiile cinematografice încep sǎ le producǎ în serie pânǎ când piaţa devine suprasaturatǎ iar publicul se plictiseşte. În aceste moment studiourile au douǎ opţiuni, sǎ încerce sǎ scoatǎ apǎ din piatrǎ seacǎ şi sǎ rǎmânǎ la formula clasicǎ, sau sǎ reinventeze complet genul.

Producǎtorii de la “Kick-Ass” au ales [...]

Restul aici

Being There (1979)

Să vă spun un secret: Peter Sellers e genial! Ok, m-aţi prins, nu e un secret, dar e adevărat. Omul are un talent şi o energie incredibilă şi mulţumită lui ne putem delecta cu filme precum originalul „The Pink Panther”, „The Party” şi desigur „Dr. Strangelove or: Or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb” probabil cea mai bună comedie – ever.
Acum omul a făcut şi câteva alegeri proaste în carieră, ultimul său rol fiind probabil unul din acestea, dar slavă domnului pen-ultimul său rol nu a fost; din contra, a fost una din cele mai bune alegeri ale sale, dându-ne un cântec de lebădă minunat.
„Being There” spune povestea unui grădinar cam simplu (a.k.a prostuţ), analfabet, şi (părerea criticului) puţin autist, Chance, care nu a părăsit în viaţa sa vila unde are grijă (cu multă pasiune) de grădină şi se uită non-stop la TV. Când însă îi moare angajatorul, Chance este dat afară din casă şi trebuie să se descurce în lume. Nu ar fi supravieţuit nici prima noapte dacă nu ar fi ajuns să fie invitat la cină de un miliardar local foarte influent în politica Americii. Aici, datorită faptului că e îmbrăcat în hainele elegante ale fostului stăpân, este confundat cu un om de afaceri în probleme financiare. Gazdele îi interpretează felul simplist şi direct de a vorbi ca dovadă a unei înţelepciuni înnăscute, iar Chance ajunge să fie cunoscut de toată lumea bună din oraş iar mai apoi de întreaga lume.
Este o comedie excelentă foarte bine scrisă şi chiar emoţionantă. Peter Sellers joacă un rol foarte atipic, liniştit şi calm, în contradicţie cu alte roluri ale sale, dar cu atât mai eficient. Umorul nu e exagerat sau forţat filmul având tonul liniştit al personajului său principal. În plus este cred singurul film care conţine o scenă cu Shirley McLaine masturbându-se.

Avatar: cele 5 faze ale invinsului

Nu am ras de mult atata

Micmacs à tire-larigot (2010)

‘Micmacs’ e noul film a lui Jean-Pierre Jeunet (“Amelie”), iar asta nu e puţin considerând că tipul a făcut şase filme în două decenii. Dar vorba aia, nu cantitatea ci calitatea. (tipu’ care a făcut “Titanic” de exemplu nu a făcut un film în 13 ani, şi parcă a scos ceva anul ăsta, destul de bun am auzit).
Exceptând “Alien: Ressurection” filmele lui Jeunet au o atmosferă aparte, un stil ce poate fi recunoscut imediat. Este deseori numit un Terry Gilliam/Tim Burton francez, iar asta nu fără motiv. Filmele sale sunt originale, colorate, vii, deseori amuzante, cu personaje memorabile (exceptând “Alien: Ressurection”). Dar pe lângă o originalitate şi viziune de Gilliam, are şi diversitatea fraţilor Coen. A început cu o savuroasă comedie-neagră (“Delicatessen”), apoi un SF-Fantasy întunecat şi fermecător (“Oraşul copiilor pierduţi”), apoi capodopera sa, o comedie-dramă-romantică “Amelie”, şi la final un film matur şi serios, dar la fel de captivant “A very long engagement”.
Noul său film bate undeva spre Amelie, dar cu mai multe elemente de comedie a la “Delicatessen”. Filmul are toate elementele tipice Jeunet, personaje puţin ciudate, comedie, absurdism, ritm alert, Dominique Pinon. Şi deşi dacă ar trebui să aleg cel mai slab din filmele sale l-aş alege pe acesta (exceptând desigur “Alien: Ressurection”), e doar cu foarte puţin în urma fraţilor săi, şi rămâne o delectare cinematografică.

Pelicula este si o dedicatie de dragoste filmelor in general, unele scene fiind reconstituiri din filme a lui Chaplin si alte filme clasice, iar fanii lui Jeunet vor a vea parte de un scurt dar placut cameo.

Un băiat îşi pierde tatăl în urma unei explozii de mine; treizeci de ani mai târziu acel băiat, acum un bărbat îşi pierde slujba şi apartamentul după ce este împuşcat accidental în cap şi rămâne cu daune psihice. Este adoptat de o familie de ciudaţi de la marginea oraşului, iar când descoperă că mina şi glonţul au fost făcute de două firme rivale de armament, pune la cale un plan complex dar ilar de a se răzbuna pe preşedinţii corupţi a firmelor.
Aş vrea să zic că vă puteţi imagina restul, dar nu aţi putea, aşa că uitaţi-vă mai bine.

M*A*S*H (1970)

Primul gând care vă vine probabil în cap când auziţi de „MASH” e serialul care e pe PRO TV acu 10 ani seara târziu. Îmi amintesc că părinţii mei, mai ales mama se uita cu fervoare. Mie îmi plăcea genericul cu elicopterele...eram clasa întăi doamne. Eh, acel serial de 11 sezoane de un succes imens din 1972 e bazat pe un film de un mare succes din 1970.
Doi chirurgi americani ajung într-o tabără medicală militară din Coreea undeva pe la începutul anilor ’50, în timpul războiului Coreean în care Statele Unite erau implicate. Ah, nu, încă un film anti-război? Dar nu sunt destule?

1. Nu vor exista niciodată destule filme antirăzboi atâta timp cât sunt războaie.
2. Filmul nu e un film care îţi arată ororile războiului din punctul de vedere a unui personaj implicat care îşi pierde inocenţa în proces. E o comedie savuroasă, plasată în război.

Cei doi chirurgi sunt departe de a fi figuri tragice într-un război fără sens. Partea cu războiul e de abia atinsă, frontul nu apare deloc şi singura armă trasă e în timpul unui meci de fotbal. Iar cei doi sunt nişte afemeiaţi, fără respect pentru autoritate, pus pe petreceri, băute şi şotii. Filmul nu are un fir narativ linear ci e compus din mai multe fragmente care ne prezintă aventurile lor mizantropice şi cinice, în care fac glume practice membrilor prea serioşi ai armatei, se distrează cu asistentele şi cu martini. Joacă fotbal american şi chiar în sala de operaţii (cei doi, a se înţelege sunt chirurgi excelenţi) când sunt înconjuraţi de soldaţi murind, glumele lor negre nu lipsesc. E o comedie excelentă şi o veselie continuă...până spre final, când află că se pot întoarce acasă. Deşi e probabil cea mai bună veste pentru ei din tot filmul, par extrem de abătuţi, pentru prima dată nu le arde cheful de glume. Deaorece pentru prima dată pot lăsa garda jos. Căci îţi dai seama că toate glumele, lipsa de seriozitate, umorul negru nu erau altceva decât o metodă de păstra sănătatea mentală în faţa ororilor de care ai zilnic parte. Când te aruncă cineva într-o mare de căcat poţi să te dai bătut sau să-ţi bagi joc de situaţie şi să te convingi că nu e nimic serios (o metodă cred nu prea străină românilor).
Scuzaţi că v-am dezvăluit finalul, dar nu puteam fără; iar oricum e unul din acele filme unde contează călătoria nu destinaţia, şi e o călătorie care merită făcută.
Mai degrabă un film serios extrem de amuzant decât o comedie serioasă, e un film anti-război, anti-sistem, cu mesaje anti-Vietnam (a fost lansat în acea perioadă, referirile la Coreea fiind eliminate). Un film îndrăzneţ (primul film major care să folosească cuvântul „fuck”) condamnat la moarte de studio, dar care a avut succesul anului, nominalizat la cinci premii Oscar si a devenit un clasic instant. Un film haotic care a catapultat carierele actorilor principali: Donald Sutherland, Eliott Gould şi Robert Duvall.

Replici favorite: Asistenta şefă, foarte pro-sistem, e luată în mod vulgar la mişto de protagonist, după plecarea acestuia se întoarce spre alt personaj.

"Hotlips O'Houlihan: I wonder how such a degenerated person ever reached a position of authority in the Army Medical Corps.
Father Mulcahy: He was drafted.

PS: Si desigur acea minunata melodie scrisa pentru film: (imaginile sunt din serial)

Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.

Daybreakers, Sherlock Holmes, Paranormal Activity, Up in the Air

Daybreakers: În urma unui virus majoritatea omenirii e transformată în vampiri. Ceea ce nu e nici o problemă, societatea îşi reia cursul normal, doar noaptea; în plus se deschide o piaţă nouă pentru firme de sânge. Acestea aprovizionează noua societate cu sânge de porc pentru vampiri cu valori morale, care sunt puţini. Aşa că vânarea puţinilor oameni care nu s-au transformat e o ocupaţie profitabilă. Dar oamenii sunt puţini, sânge abia se găseşte, ceea ce agravează transformarea în vampir, infectaţii înfometaţi devenind nişte mutanţi mai mult lilieci decât oameni.
Ethan Hawke joacă un vampir-de-ştiinţă care încearcă să salveze umanitate şi vampiritatea încercând să gasească un leac, Sam Neill e şeful său, corporatistul cel rău care se gândeşte doar la profit şi vrea să prindă fiecare om viu de pe lume şi Willem Dafoe e un redneck care s-ar putea să aibă leacul căutat.
Filmul e original în combinarea inteligentă a SF-ului cu genul filmelor cu vampiri care au cam fost mulse de tot. Aici vampirii nu sunt mistici, sau romantici, ci doar nişte oameni puţini schimbaţi. Dar aspectul societăţii e puţin explorată pentru a lăsa loc multor scene de acţiune.
Filmul încearcă să facă prea multe pentru proriul bine, astfel nu e nici un film de acţiune desăvârşit şi nici o dramă socială bine aprofundată, e undeva între.
Actoria însă e foarte bună, mai ales Willem Dafoe, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în roluri de intelectual, e savuros.

SPOILER ALERT:





toata faza cu sociatatea vampirica dureaza zece ani, ma intreb cum ar scrie in cartile de istorie: "Intre 2009 si 2019 95% din populatia umana au fost vampiri, dupa care au disparut toti" Ar fi genial sa citesti asa ceva intr-o carte de istorie.






Sherlock Holmes

E un film Guy Ritchie. Însă nu cel mai bun. E un crowd-pleaser. Are romanţă, are acţiune, are un plot cât-de-cât în regulă şi are destulă comedie. Dar deşi pentru aproape două ore ai fost cât se poate de întreţinut, parcă uiţi filmul în secunda în care ai ieşit.
Da Robert Downey Jr, e minunat; dar filmul îl ia pe Tony Stark din Iron Man, îl pune în Anglia victoriană, îi dă o minte analitică (pe care o foloseşte o singură dată într-o scenă care nu are legătură cu misterul cel mare) şi îl numeşte Holmes. Scuze, dar acela nu e Sherlock Holmes (nu, nu sunt fan înrăit), dar nu la acel om te gândeşti când îl ai în cap pe marele detectiv.
E un film chiar ok, şi nu îl regreţi că l-ai văzut (e chiar ideal pt o seară leneşă când vrei ceva pur entertainment complet nesolicitant mental), dar nu pierzi nimic dacă nu îl vezi. (ok, poate pe Robert Downey) (şi pe Rachel McAdams în nişte momente sexy). Părerea mea e că d-l Ritchie mai bine făcea RockNRolla 2, şi îl lăsa pe Sherlock altui regizor/scriitor.
PS: e un întreg sub-plot despre care ţi se dă impresia că e foarte important pentru ce se întâmplă în film, dar în ultimul moment ţi se dă de înţeles că de fapt e complet irelevant pentru acest film şi a fost introdus pentru a lăsa loc pentru partea a doua, ceea ce mi s-a părut un truc ieftin, de doi bani (nu-mi pasă dacă am făcut pleonasm).

Paranormal Activity
NEXT!
Cică ar trebui să fie noul „Blair Witch Project”, păi da a fost super ieftin şi personajele folosesc maram camerele lor, şi finalul e cică fucked-up. Dar „Blair Witch” a fost chiar înfricoşător. Acest film e boring. Ştiţi trailerul ăla când e filmat publicul uitându-se la film şi toţi se cacă pe ei? Nu ştiu la ce film se uitau ăia (poate noul „Sex and the City 2”, nişte close-upuri cu faţa lui Sarah Jessica Parker), dar nu era ăsta; da sunt vreo 2-3 scene destul de înfricoşătoare, dar nu salvează acest SNOOZE-fest. Ca să nu mai zic că personajele sunt atât de extrem de idioate (nu încep, că nu am să mă pot opri) încât le doreşti o moarte lentă şi dureroasă. Un snuff film cu ei doi ar fi fost mult mai binevenit.

Up in the Air

Filmul care salvează lista. George Clooney (nu-mi pasă dacă îl urâţi, tipul se descurcă foarte bine în roluri când vrea) joacă un tip care zboară din oraş în oraş prin State pentru a concedia oameni. Petrece 330 de zile pe an pe avioane sau prin hotele (celelalte 30 fiind un chin), astfel reuşind să se izoleze de familie şi prieteni, lucruri pe care le consideră greutăţi care îl trag în jos. Viaţa i se schimbă însă când apar în joc două femei, o tânără angajată la firma sa, care a găsit o metodă de a concedia oameni fără ca el să mai fie nevoit să zboare din oraş în oraş, şi pe care trebuie să o care după el în ultimul său tur. Cealaltă femeia e varianta sa feminină, o persoană ca el, mereu pe drumuri, care însă îl face pentru prima dată să se gândească că stabilirea nu ar fi un lucri rău. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, iar mai mult nu vă zic.
Un film original, rar previzibil, ieşid de sub regia tipului care a făcut „Juno” şi „Thank you for Smoking”. Un ritm alert, care însă lasă loc dezvoltării personajelor. Deloc politically correct, filmul e o dramă amuzantă (sau o comedie serioasă, cum vreţi), şi este considerat printre cele mai bune ale anului. (nominalizat la Golden Globes, la BAFTA, şi nominalizarea la Oscar urmează sigur).

Noul film Coen Bros: A Serious Man

Scris şi regizat de fraţii Coen
Cu: Michael Stuhlbarg, Richard Kind, Fred Melamed
Gen: Comedie neagră/Dramă
Durata: 105 min


Când mă gândesc la fraţii Coen primul lucru care îmi vine în minte este „diversitate”, am mai spus-o, o spun acum şi o voi mai spune, pentru că fiecare film al lor e complet diferit de precendentul, ca poveste, ca gen, stilistic, tăt! Celelalte lucruri ar fi originalitate şi o dragoste enormă pentru mediul filmului în general. La ei se vede că nu-s doar nişte oameni cu viziuni, care vor să creeze ceva conform propriului idealistic, ci că au respirat filme de când au fost mici.
Cineva a spus că lui nu îi plac deloc fraţii Coen, ceea ce ar fi fost o replică pe care aş fi înţeles-o dacă s-ar fi referit la Lynch, Gilliam sau alt auteur, pentru că la filmele lor se găsesc multe elemente comune, dar poţi displace pe cineva care la fiecare nouă creaţie se reinventează pe sine şi întreg genul cinematografic? Probabil că da, dar mi se pare puţin drastic.
Acum nu vreau să zic că tot ce fac cei doi e genial, încă nu înţeleg la ce le-a stat mintea cu „The Ladykillers”, dar au câteva filme foarte bune „Miller’s Crossing”, „Barton Fink” (recenzii în curând), „Fargo”, „The Big Lebowski” (film cult după care s-a format o religie, nu glumesc)(recenzii disponibile pe site) şi desigur „No Country for Old Men”.
Dar să terminăm cu datele pe fundal, că asta se vrea totuşi recenzie nu disertaţie pupincuristă despre regizori (they’re just do damn good).
Noul film semnat Coen se numeşte „A Serious Man” şi probabil nu sunt primul care spune asta, dar e cel mai matur film al lor.
Pe scurt, filmul e inspirat din povestea biblică a lui Iov, adică atunci când Dumnezeu plictisindu-se a făcut un pariu cu Diavolul cum că cel mai credincios evreu nu îşi va pierde credinţa o dată ce Dumnezeu îl blestemă (pentru că ştim cu toţii că fiinţa supremă care a creat universul e de fapt un copil de 10 ani care se lasă păcălit de orice pariu idiot: „Pun pariu că nu te va mai adora dacă îi distrugi viaţa!” „Ba da!” „Ba nuuu!” „Ba daaa!” „Ba nu ba nu ba nu ba nu” „de un trilion de ori ba da!”). Filmul e plasat în 1967 şi ni-l prezintă pe Larry Gopnik, e un profesor universitar de mecanică cuantică, cam bleg aşa, dar un om sincer cu valori morale puternice, şi care aşteaptă să fie titularizat. Doar că fiul să de 13 ani fumează iarbă la şcoală pe care o plăteşte cu bani furaţi de la sora sa, care la rândul ei i-a furat de la tatăl lor, ea gândindu-se doar la spălatul părului; fratele lui Larry, un bărbat cu probeme mentale, de sănătate şi cu legea locuieşte cu ei, enervând pe toată lumea; titularizarea pare a fi pusă în pericol de scrisori anonime de defăimare; şi soţia îl anuntă din senin că vrea să diforţeze căci şi-a găsit alt bărbat, care îl convinge să se mute într-un motel ieftin. Şi da, problemele de abia încep.
Gopnik nu se opune problemelor sale, lăsându-se controlat şi călcat de ele, dar încearcă totuşi să afle care e motivul pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra sa. Nu găseşte însă răspunsul nici în ştiinţă nici în religie, filmul putând fi un argument atât pentru existenţa a coincidenţelor fără motiv cât şi pentru inexistenţa lor.
Bazat pe atmosferă şi nu pe acţiune, filmul are un ritm mai lent, dar totuşi alert.
Personajele secundare nu sunt prea aprofundate, dar asta pentru că Larry chiar ocupă centrul filmului.
Vizual filmul arată foarte bine, prinzând prin tonalitate foarte bine era psihedelicului, a lui Nixon şi LBJ, al hippioţilor şi a Vietnamului (chiar dacă acestea nu sunt menţionate în film, aura lor se manifesta).
Pelicula se desfăşoară singură lăsând totuşi destule momente şi teme la care te poţi întoarce pentru reinterpretare. Şi deşi nu are aproape nici un moment cu adevărat amuzant, se poate considera totuşi o comedie, lăsându-te mereu oarecum amuzat într-un mod ciudat care nu te face să te simţi bine în legătură cu tine. A Serious Comedy.