Si ca sa termin cu acest subiect, iata si posterele, care sunt pe masura celor 2 filme.
In primul rand "Miller's Crossing", posterul reda unul din cele mai importante si intense momente din film, uciderea unui om intr-o padure. Desi in centrul imaginii ii avem pe cei doi barbati, imaginea este ocupata in mare parte de natura frumoasa a unei paduri. Serenitatea contrasteaza violenta aducand-o si mai mult in evidenta. O tema frecventa in film.
Posterul Barton Fink reda perfect starea de spirit a filmului, panica si confuzia, si arata centrare asupra lui Barton. Dar stai un pic imagini ne-naturale (sepia), imagini granulate, focalizare pe fata personajului principal care are o privire panicata si o frizura ciudata, inalta si luminata la varf. Parca am mai vazut asta undeva. Sunt sigur ca daca nu a fost coincidenta nu a fost nici incercare de furt ci un omagiu.
Şi nu, asta nu rezultă în patru filme, ci în două filme regizate şi scrise de cei doi fraţi Coen, pe care i-am preaslăvit într-un post anterior, deci voi sări peste acea parte de data asta.
Miller’s Crossign (1990) e primul din cele două filme despre care voi scrie. Bazat în vremea Prohibiţiei, este un film cu gangsteri dintr-un oraş ceva mai mic decât locul de joacă a lui Al Capone, dar nu destul de mic pentru a elimina posibilitatea de a susţine mai multe grupe rivale. Personajul principal este Tom Reagen (Gabriel Byrne) un irlandez alcoolic care este mâna dreapta a tipului care conduce de fapt oraşul, gangsterul şef Leo (Albert Finney). Filmul începe cu un gangster mai mic italian care a fost înşelat de un angajat evreu, Bernie (John Torturro), şi care cere permisiune de la Leo pentru a ucide acest angajat. Leo nu îi dă permisiunea deoarece are o relaţie cu sora lui Bernie, Verna (Marcia Gay Harden, pe care o ştim din „Pollock” şi „Mystic River”). Doar că Verna îl are ca amant pe...pampampam...Tom, personajul nostru principal. Gangsterul italian menţionat mai sus puţin pe care deja l-aţi uitat pentru că v-am bombardat cu o groază de personaje şi relaţiile lor, se simte jignit la refuzul lui Leo şi decide să pornească un război împotriva sa. Şi cam ăsta e începutul filmului. Să începem cu părţile negative, şi anume una, faptul că fraţii Coen tind să construiască o reţea complicată între personaje, dar mai ales faptul că în primul şi primul rând, înaintea să înceapă acţiunea propriu-zisă a filmului, încearcă să bage pe gât publicului acea reţea, în loc să combine cele două elemente. Defect care s-a observat şi în „The Big Lebowski”, dar ca şi în acel film a doua parte a filmului compensează pentru prima, şi chiar dacă o vreme eşti cam derutat, nu eşti lăsat în ceaţă prea multă vreme, şi o dată ce te-ai prins ce şi cum, vei aprecia cu atât mai mult filmul. Părţile bune: probabil primul film care a redefinit major genul filmelor gangster a fost „The Godfather”, care a avut o cu totul altă abordare, a păstrat realismul violenţei, dar nu a făcut din aceasta personajul principal, şi a prezentat drama personajelor. Şi, foarte important, a eliminat poliţiştii şi civilii din poveste, fără eroi şi victime, şi astfel a asigurat că filmul nu va fi o joacă de-a mâţa şi pisica între tipii buni şi ăia răi; în momentul în care toate personajele sunt criminali cine mai e tipul bun şi cine ăla rău? „Miller’s Crossing” nu a avut o influenţă chiar atât de majoră asupra genului, dar a contribuit şi el. Ca şi în filmul lui Coppola filmul se bazează pe dramă şi personaje, nu acţiune, şi elementul inocent este eliminat, personajele sunt iarăşi criminali vs. criminali. Filmul are însă o abordare mai realistă, lăsând la o parte acele ierarhii şi ritualism aproape sacrosanct din „The Godfather”, înlocuind-ul cu personaje veridice, oameni simpli care sunt prinşi în acest joc, şi vor să îl joace. Actoria este cu siguranţă un mare plus al filmului, Gabriel Byrne duce foarte bine în spate întreaga acţiune şi poveste, înţelegând tipul prins între dragoste şi loialitate. Iar personajele secundare au şi ele parte de actori foarte buni, Albert Finney pendulează credibil între putere ridicularizare, iar Steve Buscemi, Jon Polito şi John Torturro, actori a căror nume au devenit asociate cu cel al fraţilor Coen, au roluri scurte dar care sunt sarea şi piperul unei ciorbe foarte bune, mai ales Torturro care în unele scene fură spectacolul. Povestea, în ciuda la defectele enumerate, e foarte ingenios construită şi cu dialog foarte bine scris. Şi deşi drama e puternică, fiind un film cu gangsteri nu pot lipsi câteva scene de acţiune, din care şi Tarantino s-a inspirat (o scenă din Kill Bill Vol. 1 fiind un omagiu adus uneia din acest film). Şi fiind un film Coen se regăseşte şi un pib de umor.
Barton Fink (1991) este un film pe care cei doi fraţi l-au scris în două săptămâni când făceau pauză de la a scrie „Miller’s Crossing”, şi o dată ce acela a avut o premieră de succes, s-au şi apucat să filmeze. Filmul are loc în 1941 unde Barton Fink (John Torturro), un scriitor cu inclinaţii politice spre stânga, se bucură de succesul primei sale piese de teatru. Imediat îi este oferită şansa de a scrie scenarii la Hollywood, ofertă pe care este reticent să o accepte, deoarece cred că în lumea starletelor nu va avea contact cu omul de rând, dar având nevoie de bani se complace. Se cazează la un hotel puţin ciudat unde face cunoştiinţă cu vecinul său prietenos şi guraliv, Charlie (John Goodman). Fink primeşte imediat slujba de a scrie scenariul pentru un B-movie despre wrestling, doar că necunoscând genul şi nescriind până acum pentru film, el îşi dă seama că suferă de writer’s block. Aşa că încearcă să intre un contact cu un scriitor pe care îl admiră, dar care şi-a prostituat talentul demult Hollywood-ului (personaj bazat deloc subtil pe William Faulkner). Când însă acesta se dovedeşte a fi un alcoolic nesuferit, Barton dezvoltă o relaţie intimă cu iubita acestuia. Aici lucrurile iau o întorsătură proastă. Filmul a avut premiera la Cannes, unde a avut o recepţie neaşteptat de bună, fiind singurul film care a luat premiul pentru regizor, actor şi Palme d’Or-ul (unanim) (va rămâne şi ultimul film cu aceasta performanţă, căci din următorul an s-a decretat ca nici un film să nu poate lua mai mult de 2 premii). Filmul este mult mai bine ritmat şi linear decât „Miller’s Crossing”, fiind de data asta bazat mai mult pe personaj decât acţiune. Pe lângă prezentarea sistemului Hollywood-an, filmul explorează o varietate de teme, de la cele politice, istorice la cele religioase, filozofice, morale. Imaginile şi cinematografia joacă şi ele un rol important, redând detaliat aerul anilor ’40 dar şi un sentiment claustrofobic paralel cu cel al personajelor. Actoria e şi ea din nou la un înalt nivel. Filmul nu l-a lansat pe Torturro, dar i-a propulsat cariera cu siguranţă, iar John Goodman, care a avut parte de roluri bune sau mai puţin bune, a primit aici unul din cele mai bune din cariera sa, prinzând atât umorul care îi este specific dar lăsându-i loc pentru dezvoltare dramatică. Un film puţin bizar, cu influenţe kafkaeşti-lynchiene, greu de categorisit, dar care şi-a lăsat amprenta în istoria cinematografică.
Scris şi regizat de fraţii Coen Cu: Michael Stuhlbarg, Richard Kind, Fred Melamed Gen: Comedie neagră/Dramă Durata: 105 min
Când mă gândesc la fraţii Coen primul lucru care îmi vine în minte este „diversitate”, am mai spus-o, o spun acum şi o voi mai spune, pentru că fiecare film al lor e complet diferit de precendentul, ca poveste, ca gen, stilistic, tăt! Celelalte lucruri ar fi originalitate şi o dragoste enormă pentru mediul filmului în general. La ei se vede că nu-s doar nişte oameni cu viziuni, care vor să creeze ceva conform propriului idealistic, ci că au respirat filme de când au fost mici. Cineva a spus că lui nu îi plac deloc fraţii Coen, ceea ce ar fi fost o replică pe care aş fi înţeles-o dacă s-ar fi referit la Lynch, Gilliam sau alt auteur, pentru că la filmele lor se găsesc multe elemente comune, dar poţi displace pe cineva care la fiecare nouă creaţie se reinventează pe sine şi întreg genul cinematografic? Probabil că da, dar mi se pare puţin drastic. Acum nu vreau să zic că tot ce fac cei doi e genial, încă nu înţeleg la ce le-a stat mintea cu „The Ladykillers”, dar au câteva filme foarte bune „Miller’s Crossing”, „Barton Fink” (recenzii în curând), „Fargo”, „The Big Lebowski” (film cult după care s-a format o religie, nu glumesc)(recenzii disponibile pe site) şi desigur „No Country for Old Men”. Dar să terminăm cu datele pe fundal, că asta se vrea totuşi recenzie nu disertaţie pupincuristă despre regizori (they’re just do damn good). Noul film semnat Coen se numeşte „A Serious Man” şi probabil nu sunt primul care spune asta, dar e cel mai matur film al lor. Pe scurt, filmul e inspirat din povestea biblică a lui Iov, adică atunci când Dumnezeu plictisindu-se a făcut un pariu cu Diavolul cum că cel mai credincios evreu nu îşi va pierde credinţa o dată ce Dumnezeu îl blestemă (pentru că ştim cu toţii că fiinţa supremă care a creat universul e de fapt un copil de 10 ani care se lasă păcălit de orice pariu idiot: „Pun pariu că nu te va mai adora dacă îi distrugi viaţa!” „Ba da!” „Ba nuuu!” „Ba daaa!” „Ba nu ba nu ba nu ba nu” „de un trilion de ori ba da!”). Filmul e plasat în 1967 şi ni-l prezintă pe Larry Gopnik, e un profesor universitar de mecanică cuantică, cam bleg aşa, dar un om sincer cu valori morale puternice, şi care aşteaptă să fie titularizat. Doar că fiul să de 13 ani fumează iarbă la şcoală pe care o plăteşte cu bani furaţi de la sora sa, care la rândul ei i-a furat de la tatăl lor, ea gândindu-se doar la spălatul părului; fratele lui Larry, un bărbat cu probeme mentale, de sănătate şi cu legea locuieşte cu ei, enervând pe toată lumea; titularizarea pare a fi pusă în pericol de scrisori anonime de defăimare; şi soţia îl anuntă din senin că vrea să diforţeze căci şi-a găsit alt bărbat, care îl convinge să se mute într-un motel ieftin. Şi da, problemele de abia încep. Gopnik nu se opune problemelor sale, lăsându-se controlat şi călcat de ele, dar încearcă totuşi să afle care e motivul pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra sa. Nu găseşte însă răspunsul nici în ştiinţă nici în religie, filmul putând fi un argument atât pentru existenţa a coincidenţelor fără motiv cât şi pentru inexistenţa lor. Bazat pe atmosferă şi nu pe acţiune, filmul are un ritm mai lent, dar totuşi alert. Personajele secundare nu sunt prea aprofundate, dar asta pentru că Larry chiar ocupă centrul filmului. Vizual filmul arată foarte bine, prinzând prin tonalitate foarte bine era psihedelicului, a lui Nixon şi LBJ, al hippioţilor şi a Vietnamului (chiar dacă acestea nu sunt menţionate în film, aura lor se manifesta). Pelicula se desfăşoară singură lăsând totuşi destule momente şi teme la care te poţi întoarce pentru reinterpretare. Şi deşi nu are aproape nici un moment cu adevărat amuzant, se poate considera totuşi o comedie, lăsându-te mereu oarecum amuzat într-un mod ciudat care nu te face să te simţi bine în legătură cu tine. A Serious Comedy.
An: 2008 Regie: Joel & Ethan Coen Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney Durata: 96 min Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant. Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea. Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim. Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996 Regie: Joel & Ethan Coen Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare Durata: 98 min Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul. Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată. Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”. Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede. Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
"Old Dogs" fratele mai mic a lui "Wild Hogs", film cu care imparte un regizor si un actor, John Travolta. Ii mai are pe Robin Williams si Seth Green. Si este ultimul film a lui Bernie Mac, care a decedat anul trecut.
"The Man who Stare at Goats": Ewan McGregor, George Clooney, Kevin Spacey si Jeff Bridges prezinta povestea reala a unor barbati cu puteri speciale antrenati de armata americana:
"A Serious Man", noua comedie a fratilor Coen, nu stiu cum va fi, dar cu siguranta originala:
The Big Lebowski (1998) Jeff ‚The Dude’ Lebowski (Jeff Bridges) nu vrea decât să joace bowling și să mai fumeze un joint dar este asaltat în propria casă de doi agresori, care în proces îi distrug un covor; cei doi l-au confundat cu un alt Jeff Lebowski, milionar, de la care vroiau bani, pe care soția acestuia, o starletă porno, îi datorează în urma unor pariuri. The dude nu vrea decât o compensare pentru covor de la bătrânul milionar, dar acesta refuză. Când însă soția sa e răpită acesta îl recontactează pe eroul nostru să ducă banii ceruți de răpitori la locul de întâlnire; dar când intră în joc prietenul dude-ului, un fost soldat obsedat de vietnam care sărbătorește cu sfințenie sabatul deși nu e evreu (John Goodman), o trupă de pop-industrial germană care se cred teroriști, un detectiv inapt, un regizor de filme porno, fiica artistă și bogată a milionarului Lebowski, un adolescent apatic care fură mașini, o marmotă și un deget tăiat, povestea devine puțin mai complicată. Considerat printre cele mai bune filme a fraților Coen, în ciuda poveștii complicate totul e destul de clar pe parcurs. Amuzant peste poate, recomand filmul oricui. Mai joacă: John Torturro, Phillip Seymour Hoffman, Julianne Moore, Steve Buscemi, Peter Stormare, Tare Reid și Flea (de la RedHotCHilliPeppers). Locul 152 pe IMDb top 250.
