From the director of Mamma Mia!, the highest-grossing British movie of all time (?!?!), here comes another tale with Meryl Streep at the centre. Even more so in this one. In the upcoming "The Iron Lady", she portrays - well, it's obvious, isn't it? - the Iron Lady herself, Margaret Thatcher, the former British Prime Minister that reigned from 1979 to 1990 and that put her mark on Britain and British politics. Literally. Google Thatcherism if you don't believe me.
The trailer does not present us with anything special. There is the King's Speechesque fooling around during a session with a therapist/trainer/adviser type individual. There is the root of a conflict with the husband (played by Jim Broadbent). It has the necessary inspirational "Hero wants to achieve something great" or "Hero fights for something/ with someone/ against all odds" Aaand there are the obvious full page adds for Academy Award Winner. But all that aside, isn't Meryl Streep completely morphed into the woman herself?
Stylistically, I feel too great a similarity with the King's Speech. Ok, I see you take the true story of a personality with historical importance, you add an excellent cast, and you tell that story. But it is a bit cheating if you ride The King's Speech wave of popularity, change the personality, find something else to drive the story other than a speech impediment, and you get a few Oscars and a few hundred millions for it. I hope it will not be the case because Thatcher's story is quite astonishing and it deserves to be given an adequate cinematic rendering. Trailer, below:
Oh, and by the way, the teaser trailer released a while back has the soundtrack stolen from Clint Mansell's Moon. For other complaints about over-used songs: kolcs on Clint Mansell's music
PS. As I was reading kolcs on Clint Mansell's music, I saw that he had complained about this as well.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label meryl streep. Show all posts
Showing posts with label meryl streep. Show all posts
Tuesday, November 15, 2011
Saturday, July 9, 2011
Trailer: The Iron Lady
Biopic despre Margaret Thatcher (infam prim-ministru Englez, cu o ambitie de fier si o fire de nestramutat, sub domnia careia a avut loc razboiul de la Falklands si cele mai crunte conflicte cu Armata Republicana Irlandeza) cu Meryl Streep in rolul principal (o fi ea americanca, dar actrita mai cameleonica nici nu ar fi gasit. pe de alta parte poate cineva care ar fi incercat o alta abordare decat intruparea cat mai perfecta a personajului aici ar fi dat un rezultat mai interesant). In alte roluri Jim Broadbent ("Moulin Rouge", Harry Potter 6) si Anthony 'motherfucking' Head ("Buffy the Vampire Slayer", "Little Britain" si "Repo! The Genetic Opera")
Sunt curios de film, dar incep sa fiu satul de tot de reciclarea de soundtrackuri minunate de la filme excelente dar ignorate de public. Reclame, alte filme dar mai ales trailerele folosesc din noi si din nou unele din cele mai bune melodii scrise in cinematografie, si mi se pare deja un truc ieftin ca tot in treilea trailer sa aud ceva de Clint Mansell (Requiem for a Dream, The Fountain, Moon), Nick Cave si Warren Ellis (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, The Road) si John Murphy. (28 Days Later, Sunshine, Snatch)
Sunt curios de film, dar incep sa fiu satul de tot de reciclarea de soundtrackuri minunate de la filme excelente dar ignorate de public. Reclame, alte filme dar mai ales trailerele folosesc din noi si din nou unele din cele mai bune melodii scrise in cinematografie, si mi se pare deja un truc ieftin ca tot in treilea trailer sa aud ceva de Clint Mansell (Requiem for a Dream, The Fountain, Moon), Nick Cave si Warren Ellis (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, The Road) si John Murphy. (28 Days Later, Sunshine, Snatch)
Thursday, November 26, 2009
De Niro vs. De Niro
În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter” și “Raging Bull”.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-i carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă regizorul a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personajul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep (care e logodnica personajului lui Walken, care e cel mai bun prieten al personajului lui De Niro), la mijloc e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, și la final, ca să vezi, e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat bine un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-i carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă regizorul a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personajul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep (care e logodnica personajului lui Walken, care e cel mai bun prieten al personajului lui De Niro), la mijloc e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, și la final, ca să vezi, e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat bine un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
Subscribe to:
Posts (Atom)