Muzica lui Clint Mansell

Acum cateva posturi mentionam ca m-am saturat sa aud soundtrackuri din filme reciclate pentru reclame si trailere (sau chiar refolosite in alte film, moment in care devine relativ patetic)

Fenomenul are un elemente de bizaritate in ele, dupa parerea mea. E normal ca producatorii sa vrea sa foloseasca chestii dovedite a fi bune, dar totusi exista atatea coloane sonore excelente care nu le auzi in alte medii (muzica lui John Williams spre exemplu), sau daca le auzi fac referinta directa la filmul din care provin (nu vei auzi The Imperial March fara sa fie implicat Star Wars cumva). De ce atunci aceste melodii le regasim din nou si din nou, devenita uneori mai cunoscute decat filmele din care provin? Combinatia de elemente cred ca ar fi:
1. exista scoruri excelente, dar care se complementeaza atat de bine cu filmul, cu ce se intampla pe ecran, incat ele in sine nu au alta functiune. Adica puncteaza perfect actiunea, dar nu sunt contruite ca niste melodii de sine statatoare, pe cand melodiile de care vorbesc eu, au acea calitate.
2. filmele din care provin, desi bune, sau cu cult-following nu-s atat de puternic implantate in constientul publicului, si ce melodii au continut cu atat mai putin. Opening Theme-ul de la Star Wars ar putea functiona ca si muzica epica la fel de bine ca si Oh Fortuna din Carmina Burana, dar e prea tare asociat cu filmul incat sa poata aiba o viata separata.

Asa ca voi incerca sa prezint cativa compozitori care mie imi plac foarte mult, dar care nu au faima lui John Williams sau Hans Zimmer, si a caror muzica o stiti sigur, chiar daca nu din sursa originala.

Primul va fi si preferatul meu, a carui melodii le-am ascultat uneori obsesiv:  CLINT MANSELL.

Acesta a fost initial membru a unei trupe de rock (de fapt multi din cei mai apreciati compozitori de filme contemporani au fost sau sunt membrii a unor trupe: Trent Reznor, Jonny Greenwood, Nick Cave, Danny Elfman). Trupa se numea Pop Will Eat Itself, care nu avut un succes rasunator insa si s-a despartit in 1996 (s-au reunit in 2010). In acea perioada un prieten a lui Mansell, un tanar regizor de filme aspirant isi facea primul film si l-a intrebat daca el nu ar vrea sa faca coloana sonora. Acel regizor se numeste Darren Aronofsky si filmul, Pi, a fost un succes destul de bun incat regizorul sa isi poata cariera cu filmul Requiem for a Dream. Normal ca Mansell a fost invitat sa faca scorul, si daca in Pi se vede clar influenta carierei de trupa de rock, si muzica pare uneori mai buna pentru un club decat un film (desi se complementau foarte bine), in acest film se vede o maturizare a muzicianului, o tranzitie mai completa de la roacker la compozitor. Legenda s-a nascut, sau dupa cum o stiti si voi:
Lux Aeterna


O melodia folosita in atatea medii diferite (filme, seriale, stiri, reclame, trailere, cel mai notabil fiind The Two Towers pentru care a fost reinregistrata cu o intreaga orchestra si cu un cor)

De fapt colaborarea cu Aronofsky a scos si cele mai bune melodii din Mansell, si asa s-a intamplat si cu urmatorul film al regizorului, The Fountain, despre care, fie ca v-a placut sau nu, trebuie sa recunoasteti ca avut la sountrack niste melodii, una si una.
Asta o am eu mai la suflet.

Dar asta e cea care ma umple de energie si ma trece printr-o serie de stari, si pe care o stiti si voi mai bine probabil, din moment ce a fost folosita la trailerul de la I Am Legend, The Mist, si Frost/Nixon.
Death Is The Road to Awe

A lucrat desigur si cu alti regizori, la filme la fel de bune, si la fel de supapreciate. El a facut scorul la Moon a lui Duncan Jones. Intrebarea initiala a fost cum de nu a venit tatal sau sa faca muzica, doar e David fucking Bowie. Dar ne bucuram oricum caci asa avem melodii precum aceasta (care a fost si in trailerul The Iron Lady care a pornit acest post)


Cu Aronofsky a colaborat si la Black Swan, unde a re-aranjat muzica lui Tchaikovsky, ceea ce nu pare neaparat original, dar e cat se poate de maiestruos:

Si mai pun si alte cateva melodii pe care probabil nu el veti auzi peste tot, dar care ii atesta talentul

Pi

The Wrestler


Smokin' Aces

Alte filme cu scoruri compuse de el: Sahara, Doom, The Hole, Definetely, Maybe, Murder by Numbers

Black Swan

De două săptămâni tot vreau să mă apuc de recenzia asta. Şi în momentul de faţă ştiu la fel de bine cum să încep ca imediat după vizionarea filmului (prima sau a doua): DELOC.

Arronofsky, of Arronofsky.
După ce am văzut The Fountain am urmărit fiecare ştire despre ce face el, la ce lucrează etc. Am fost puţin dezamăgit când am văzut că ia o cale ceva mai comercială. Asta era pe vremea când pe IMDb „The Wrestler” era în pre-production, remake-ul „Robocop” era şi el pe listă, iar filmul cunoscut azi ca şi „Untitled Darren Aronofsky Project”.
Nu sunt mare fan al filmelor sportive şi pseudo-biografice. Despre underdog-ul care se luptă cu şansele să iasă primul, sau veteranul care trece printr-o criză şi încearcă o glorioasă întoarcere. (încă mă gândesc dacă să mă duc la „The Fighter”). Câtă fericire pe mine atunci când am văzut că unul din cei mai fresh regizori a-i momentului făcea filme despre: a) un fost wrestler care e într-o criză a vieţii şi îşi plănuieşte glorioasa întoarcere şi reunirea cu fiica sa înstrăinată şi b) un film despre o balerină care se luptă cu o rivală pentru titlul de primă-balerină.
„The Wrestler” a fost mult mai bun decât aşteptat, dar nu a devenit unul din favoriţii mei, şi filmul cu balet tot nu mă prea invita. Până la primul trailer. „Ok, fuck, chestia asta are potenţial să fie dură, întunecată şi minunată!”.
Problema e că în ultima vreme, de câte ori un trailer mă încântă, am dubii mari în privinţa filmului; prea des trailerul era construit în aşa fel încât să prezinte un stil şi o idee complet diferită de produsul final. (ex: trailerul „The Road” promitea un clişeu de acţiune post-apocaliptic, motiv pentru care am jurat că voi evita filmul cu orice preţ, dar apoi...) (e trist că mai nou trebuie să ai talent să discerni un film cu potenţial din trailerele făcute pentru a atrage publicul idiot)

Deci, „Black Swan”. Fraaaaaate! E mai dur, mai dark, mai intim, mai minunat decât aş fi putut spera.
Natalie Portman e Nina, o balerină ambiţioasă care e aleasă de către un regizor talentat dar dur (Vincent Cassel) să fie noua faţă a unei companii de balet în producţia „Swan Lake”, în care trebuie să interpreteze atât Lebăda Albă cea inocentă cât şi cea Neagră, seducătoare, malefică, sexuală. Virginala Nina neputând admite că rolul îi este poate peste măsură, e forţată să-şi exploreze părţile întunecate, dar preţul...?
Filmul începe destul de cuminte, o dramă de familie, o dramă despre ambiţie şi competiţie, dar încetul cu încetul cade într-o psihoză profundă care nu iartă nici personajul principal nici publicul, şi ne trece prin horror, thriller, dramă şi toate emoţiile aferente. Camera pare a fi un apendice a Ninei, puţine fiind cadrele care nu o includ, iar asta doar pentru că acelea sunt din punctul ei de vedere. Precum în „Buried” sau în „127 Hours” suntem prizonierii Ninei, legaţi de ea într-o intimitate care nu ascunde nimic. Şi împreună cu ea cădem şi noi în psihoza ei. Filmul ne păcăleşte să credem uneori că mintea noastră ar fi mai lucidă decât a ei, deseori ne lasă cu impresia că „Da, ştiu ce se întâmplă aici, ştiu ce urmează.”, dar apoi ne întreabă „Eşti sigur?”, şi ne arată că suntem într-o lume fără claritate, fără vreun răspuns logic şi previzibil.
Prospeţime pe care filmul şi-0 păstrează şi în privinţa personajelor. Sunt uşor de recunoscut tipologiile din spatele personajelor secundare, rivala care se preface prietenoasă, mama prea protectoare şi ambiţioasă, regizorul seducător dar dur. E aproape frustrant la început de cât simplu e să identifici antagoniştii. Dar desigur, nici aceste personaje nu sunt atât de monocrome precum par iniţial, iar statutul lor de „villain” este serios pus sub dubiu când profunzimea psihozei Ninei devine clară, iar unii asupritori par a fi de fapt asupriţii.
O cădere intimă dar violentă în părţile ascunse al eului şi a sacrificiului artistic, cu un final eliberator în cel mai minunat întunecat mod posibil, Aronofsky a demonstrat că încă mai are multe să ne arate.

...

Înainte să-mi placă filmul m-am îndrăgostit de posterele sale. Nu chiar de toate, dar de patru dintre ele. Nici unul cu poze cu actori pe el, ci nişte schiţe care amintesc de vremurile demult apuse, de posterele art-deco, sau de cele sovietice. Toate reprezentând în stilul lor minimalist un rezumat minunat al temei filmului.

Remake Time: Robin Hood & RoboCop

Pentru ca idei noi bune pentru filme sunt greu de gasit (nu ca asta ar impiedica cumva producerea filmelor bazate pe idei proaste) Hollywood se bazeaza mult pe refilmarea filmelor care au avut succes in trecut cu actori contemporani. Deseori rezultatele sunt lamentabile, alteori chiar reusite.
Pentru 2010 industria filmelor ne-a pregatit doua remake-uri:
1. Robin Hood, in regia lui Ridley Scott cu Russel Crowe in rolul principal. Cred ca termenul de reinterpretare ar fi mai potrivit decat remake, pentru ca sursa de baza e folclorul englezesc, iar fiecare film Robin Hood a fost cat se poate de diferit de celelalte. Nu cred ca filmul va avea multe in comun cu varianta Kevin Costner(care sincer imi parea cam plictistoare).
2. RoboCop. Darren Aronofsky (The Wrestler, The Fountain, Requiem for a Dream, Pi) este regizorul ales pentru acest film. Nu pot spune exact daca va fi continuare sau remake, dar cred ca a doua varianta, nu-l vad pe Aronofsky continuand francize comerciale. De actori nu se stie niminc inca. Sa vedem ce va iesi.