Muzica lui John Murphy

Cred ca momentul in care chiar m-am enervat de reciclarea unor melodii din filme in alte filme a fost acum vreo luna doua, cand fiind, la cinema am auzit aceeasi bucata din aceeasi melodie, in doua trailere diferite, la doua filme diferite, din doua tari diferite. Cel mai WTF-MOMENT in a long time.
Melodia era "Surface of the Sun" a lui John Murphy.

Un autodidact care canta la diverse instrumente, prin anii '80 colabora cu diverse trupe. Apoi a fost invitat sa faca scorul pentru "Leon the Pigfarmer", iar el si-a mutat cariera pe muzica de film. A colaborat de doua ori cu Guy Ritchie la "Lock, Stock and Two Smocking Barrels" si la "Snatch". Colaborarea sa cea mai productiva a fost insa cu Danny Boyle, la filmele "28 Days Later" si "Sunshine". Si de la aceste doua filme sunt cele doua melodii care le auzim din nou si din nou si din nou. Si nu e de mirare, pentru ca sunt niste compozitii perfecte.

Sa incepem cu "28 Days Later" a carui main-theme "In the House in a Hearbeat" s-a facut auzibil la trailere atator filme de actiune. Dar ascultati doar:



Recunosc, sunt cat se poate de subiectiv, dar mi se pare cea mai bestiala compozitie pusa vreodata intr-un film. E balansul perfect intre ceva clasic si full on rock. E o melodie simplista, incepe cu doar cateva note care se repeta, cam ca si la "Jaws", dar la fiecare linie noua se mai aduaga un element, si inca unul, si inca unul, creeand un crescendo ametitor care nu dezamageste cand ajunge la punctul culminand explodand intr-un riff minunat pe care as da oricand din cap intr-un club rock sau si mai bine, la un conert live. Ma intreb daca Murphy e in turneu.

Cealalta colaborare a fost la "Sunshine" unde a lucrat impreuna cu trupa Underworld (cunoscuti pentru melodia "Born Slippy" din Trainspotting, tot de Danny Boyle). Melodia cea mai reprezentativa pentru acest soundtrack e "Adagio in D Minor"




Sincer acum, e vreo melodia mai potrivita pentru soundtrack de filme? Ganditi-va: la o scena trista, cand protagonistului ii moare iubita in brate ar merge? Perfect. Sau intr-un moment plin de speranta, cand protagonistul dupa ce a fost doborat de dusmani si are impresia ca totul e pierdut, dar brusc isi aminteste de ceva putere ascunsa, sau un aliat crezut mort apare in plina glorie, ar merge? De minune. Sau la o scena de lupta epica, momentul acela necesar cand in toate violenta filmul o ia mai incet, sunetele luptei sunt stinse si eventual e si un slow-motion? Dap, aceasta e melodia. Sau poate soldatii se vad inconjurati, si nu au sansa de scapare, cineva tine un monolog emotionant si apoi toti fug spre o moarte glorioasa? Sau cand protagonistii se vad si se indragostesc? Sau cand...ati prins ideea. E o melodie destul de simplista, ceea ce din nou e avantajul; un beat repejor dat de pian combinat cu note lente de vioara. It's so obvious! Avand atat elementul rapid cat si cel lent melodia poate fi pusa peste practici orice fel de moment cinematic dramatic.

Scorul pentru "Sunshine" a fost o colaborare intre Murphy si trupa Underworld care a lucrat cu Danny Boyle la "Trainspotting" (sigur stiti melodia). Daca Adagio a fost compozitie proprie, alte melodii au influente techno care vin din partea trupei:







E drept ca multe din melodiile sale sunt repetitive, unele fiind efectiv doar o relucrare a melodiilor deja lansate, dar cu doua melodii atat de influente, are omul nevoie de altceva? "Sunshine" a iesit acum 5 ani, joi am fost la "Rise of the Planet of the Apes" si din nou intr-o reclama inainte de film am dat de "Adagio".
Oricum si re-lucrarile merita ascultate:

Aici e o versiune a lui Adagio unde pianul e inlocuit cu un element elctro:


Si aici Adagio si In a House relucrate de Murphy pentru "Kick-Ass"





Alte filme la care a lucrat:
Friday After Next
Guess Who
Basic Instinct 2
Miami Vice
The Last House on the Left

iata si un sample din ultimul


Ati auzit melodiile astea stiu sigur. Sa vedem daca le-ati in filme, medii de care eu nu stiam. Lasati un comment daca da (sau si daca nu)

Fun Facts: Muzica din Inception

In ultimele zile am fost prolific si am vazut cate un film zilnic, dar din pacate inca nu am avut timp sa scriu despre ele. Voi reveni in curand, dar in absenta unor post-uri mai carnoase voi combina tema ultimelor doua posturi (muzica de film si Chris Nolan) pentru a va aduce la cunostiinta (pentru cei care nu stiau deja) un mic fun-fact despre regizor si film.

Vorbeam de clisee muzicale data trecuta, si alt cliseu enervant din ultimii ani e acel sunet foarte foarte adanc (cred ca e tuba) care se aude in trailere filmelor thriller/psihologice. Sigur il stiti, apare ritmic dupa fiecare informatie dezvaluita de trailer, face sala de cinema sa tremure, ceea ce e super cool si dramatic, gen. Iata-l la inceputul trailerului de la "Shutter Island":



Am fost putin cand l-am vazut si in "Inception", dar aparent lucrurile sunt ceva mai adanci de atat.



In caz ca nu va amintiti, Edith Piaf era folosit de personajele din film pentru a masura cat timp au pana se termina visul. De asemenea cu cat mergeau mai adanc ca nivel in vise cu atat timpul trecea mai incet.
Indiferent daca filmul v-a placut sau nu, faptul ca soundtrackul e asa de frumos si subtil legat de film, arata o grija pentru detaliu exceptionala din partea lui Nolan.

Muzica lui Clint Mansell

Acum cateva posturi mentionam ca m-am saturat sa aud soundtrackuri din filme reciclate pentru reclame si trailere (sau chiar refolosite in alte film, moment in care devine relativ patetic)

Fenomenul are un elemente de bizaritate in ele, dupa parerea mea. E normal ca producatorii sa vrea sa foloseasca chestii dovedite a fi bune, dar totusi exista atatea coloane sonore excelente care nu le auzi in alte medii (muzica lui John Williams spre exemplu), sau daca le auzi fac referinta directa la filmul din care provin (nu vei auzi The Imperial March fara sa fie implicat Star Wars cumva). De ce atunci aceste melodii le regasim din nou si din nou, devenita uneori mai cunoscute decat filmele din care provin? Combinatia de elemente cred ca ar fi:
1. exista scoruri excelente, dar care se complementeaza atat de bine cu filmul, cu ce se intampla pe ecran, incat ele in sine nu au alta functiune. Adica puncteaza perfect actiunea, dar nu sunt contruite ca niste melodii de sine statatoare, pe cand melodiile de care vorbesc eu, au acea calitate.
2. filmele din care provin, desi bune, sau cu cult-following nu-s atat de puternic implantate in constientul publicului, si ce melodii au continut cu atat mai putin. Opening Theme-ul de la Star Wars ar putea functiona ca si muzica epica la fel de bine ca si Oh Fortuna din Carmina Burana, dar e prea tare asociat cu filmul incat sa poata aiba o viata separata.

Asa ca voi incerca sa prezint cativa compozitori care mie imi plac foarte mult, dar care nu au faima lui John Williams sau Hans Zimmer, si a caror muzica o stiti sigur, chiar daca nu din sursa originala.

Primul va fi si preferatul meu, a carui melodii le-am ascultat uneori obsesiv:  CLINT MANSELL.

Acesta a fost initial membru a unei trupe de rock (de fapt multi din cei mai apreciati compozitori de filme contemporani au fost sau sunt membrii a unor trupe: Trent Reznor, Jonny Greenwood, Nick Cave, Danny Elfman). Trupa se numea Pop Will Eat Itself, care nu avut un succes rasunator insa si s-a despartit in 1996 (s-au reunit in 2010). In acea perioada un prieten a lui Mansell, un tanar regizor de filme aspirant isi facea primul film si l-a intrebat daca el nu ar vrea sa faca coloana sonora. Acel regizor se numeste Darren Aronofsky si filmul, Pi, a fost un succes destul de bun incat regizorul sa isi poata cariera cu filmul Requiem for a Dream. Normal ca Mansell a fost invitat sa faca scorul, si daca in Pi se vede clar influenta carierei de trupa de rock, si muzica pare uneori mai buna pentru un club decat un film (desi se complementau foarte bine), in acest film se vede o maturizare a muzicianului, o tranzitie mai completa de la roacker la compozitor. Legenda s-a nascut, sau dupa cum o stiti si voi:
Lux Aeterna


O melodia folosita in atatea medii diferite (filme, seriale, stiri, reclame, trailere, cel mai notabil fiind The Two Towers pentru care a fost reinregistrata cu o intreaga orchestra si cu un cor)

De fapt colaborarea cu Aronofsky a scos si cele mai bune melodii din Mansell, si asa s-a intamplat si cu urmatorul film al regizorului, The Fountain, despre care, fie ca v-a placut sau nu, trebuie sa recunoasteti ca avut la sountrack niste melodii, una si una.
Asta o am eu mai la suflet.

Dar asta e cea care ma umple de energie si ma trece printr-o serie de stari, si pe care o stiti si voi mai bine probabil, din moment ce a fost folosita la trailerul de la I Am Legend, The Mist, si Frost/Nixon.
Death Is The Road to Awe

A lucrat desigur si cu alti regizori, la filme la fel de bune, si la fel de supapreciate. El a facut scorul la Moon a lui Duncan Jones. Intrebarea initiala a fost cum de nu a venit tatal sau sa faca muzica, doar e David fucking Bowie. Dar ne bucuram oricum caci asa avem melodii precum aceasta (care a fost si in trailerul The Iron Lady care a pornit acest post)


Cu Aronofsky a colaborat si la Black Swan, unde a re-aranjat muzica lui Tchaikovsky, ceea ce nu pare neaparat original, dar e cat se poate de maiestruos:

Si mai pun si alte cateva melodii pe care probabil nu el veti auzi peste tot, dar care ii atesta talentul

Pi

The Wrestler


Smokin' Aces

Alte filme cu scoruri compuse de el: Sahara, Doom, The Hole, Definetely, Maybe, Murder by Numbers

Sex & Drugs & Rock & Roll (2010)

Am mai menţionat displăcerea mea faţă de bio-picuri, adică pentru o categorie de bio-picuri, care face o selecţie din momentele dramatice din viaţa personajelor, le dramatizează şi mai mult, şi ne învaţă că acele momente au făcut din acele persoane ce au fost, sau în cazul lui Oliver Stone nu ne învaţă nimic. Dacă vreţi să vedeţi modul esenţial de a face un bio-pic, uitaţi-vă la „I’m Not There”, personajul a cărui viaţă o povesteşte nici măcar nu e menţionată iar nimic din ce e prezentat nu s-a întâmplat vreodată, şi totuşi au prins esenţa mai bine decât ar fi putut o relatare narativă a vieţii sale.
În ce categorie intră acest film? Păi mi se pare evident că un film independent european fără buget prea mare nu o va da în bară. Combină mult talent cu un buget redus şi vei avea un rezultat bun.
Drept este că şi acest film e o selecţie din momentele vieţii personajului principal, Ian Dury, dar nu sunt supradramatizată şi teatralizate, iar personajele nu sunt zeificate, ca şi cum nu s-ar căca ca şi restul populaţiei. Ca şi „Control”, filmul despre Ian Curtis de la Joy Division, avem nişte personaje cât se poate de banale, excentrice desigur, talentate şi cu o viziune diferită asupra lumii decât restul populaţiei, dar touşi oameni de zi cu zi.
Pentru că nu ştiţi, cum nici eu nu ştiam, Ian Dury alături de trupa sa The Blockhead se unul din personajele care au contribuit în anii ’70 la dezvoltarea punk-ului, alături de The Clash şi Sex Pistols. Se considera mai degrabă un entertainer decât un cântăreţ, şi avea un stil mai excentric decât cei din celelalte trupe, dar influenţa sa nu poate tăgăduită. (printre altele fiind omul care a menţionat pentru prima dată, cel puţin într-o formă oficială, vorba: „Sex and drugs and rock and roll”, de unde şi titlul, de altfel e unul din cele mai citabile filme/personaje din ultimul an pe care l-am văzut)
Filmul începe cu o sală de concert goală, iar pe scenă apare Dury cântâd una din melodiile sale iar apoi trecând la povestirea foarte esteticizate a vieţii sale. Urmează o relatare a diverselor momente din perioada anilor ’60, ’70 în mare parte şi ’80, relaţia cu soţia, copii, fiul mai ales, iubita, membrii echipei, combinate cu momente din copilărie, când în urma infecţiei cu poliomelită i-a fost paralizat piciorul stâng.
„Oh nu” veţi spune! „Încă un film despre roackeri drogaţi, şi cum şi-au alineat apropiaţii din cauza drogurilor?” Nu, Dury nu a abuzat atât de mult de droguri, şi deşi nu a fost o persoană întotdeauna amiabilă, relaţiile sale nu au fost un tumult continuu. În plus el nu a fost niciodată un star aşa de mare în lumina reflectoarelor, şi nici chiar aşa de bogat încât să-i altereze complet personalitatea, care oricât de tulburată ar fi, rămâne realistă şi plină de umor.
Filmul e foarte bine regizat, combinâd momente de nebunie colorată care reflectă personalitatea personajului cu momente de realism, iar actoria e foarte bună, despre Andy Serkis mai ales, în rolul principal nu pot spune destule. E genial.
Dacă vă plac filmele de genul, sau punk-ul nu-l pierdeţi, a fost o experienţă foarte plăcută şi am descoperit câteva melodii noi.

PS: pt toţi ăştia care ascultaţi Green Day şi de genul, uitaţi-vă la The Blockheads, la Sex Pistols etc, la perioada aia, la origini şi fundal, şi acceptaţi o dată că Punk IS Dead!


Trailer:




O melodie:

Ink: Soundtrack

De curand v-am prezentat trailerele pentru filmul independent "Ink" care au parut sa va placa. Mi-au placut si mie, si m-a marcat si muzica, motiv pentru care va pun cateva melodii din soundtrack aici. Din nou: mersi Melly.


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica

M*A*S*H (1970)

Primul gând care vă vine probabil în cap când auziţi de „MASH” e serialul care e pe PRO TV acu 10 ani seara târziu. Îmi amintesc că părinţii mei, mai ales mama se uita cu fervoare. Mie îmi plăcea genericul cu elicopterele...eram clasa întăi doamne. Eh, acel serial de 11 sezoane de un succes imens din 1972 e bazat pe un film de un mare succes din 1970.
Doi chirurgi americani ajung într-o tabără medicală militară din Coreea undeva pe la începutul anilor ’50, în timpul războiului Coreean în care Statele Unite erau implicate. Ah, nu, încă un film anti-război? Dar nu sunt destule?

1. Nu vor exista niciodată destule filme antirăzboi atâta timp cât sunt războaie.
2. Filmul nu e un film care îţi arată ororile războiului din punctul de vedere a unui personaj implicat care îşi pierde inocenţa în proces. E o comedie savuroasă, plasată în război.

Cei doi chirurgi sunt departe de a fi figuri tragice într-un război fără sens. Partea cu războiul e de abia atinsă, frontul nu apare deloc şi singura armă trasă e în timpul unui meci de fotbal. Iar cei doi sunt nişte afemeiaţi, fără respect pentru autoritate, pus pe petreceri, băute şi şotii. Filmul nu are un fir narativ linear ci e compus din mai multe fragmente care ne prezintă aventurile lor mizantropice şi cinice, în care fac glume practice membrilor prea serioşi ai armatei, se distrează cu asistentele şi cu martini. Joacă fotbal american şi chiar în sala de operaţii (cei doi, a se înţelege sunt chirurgi excelenţi) când sunt înconjuraţi de soldaţi murind, glumele lor negre nu lipsesc. E o comedie excelentă şi o veselie continuă...până spre final, când află că se pot întoarce acasă. Deşi e probabil cea mai bună veste pentru ei din tot filmul, par extrem de abătuţi, pentru prima dată nu le arde cheful de glume. Deaorece pentru prima dată pot lăsa garda jos. Căci îţi dai seama că toate glumele, lipsa de seriozitate, umorul negru nu erau altceva decât o metodă de păstra sănătatea mentală în faţa ororilor de care ai zilnic parte. Când te aruncă cineva într-o mare de căcat poţi să te dai bătut sau să-ţi bagi joc de situaţie şi să te convingi că nu e nimic serios (o metodă cred nu prea străină românilor).
Scuzaţi că v-am dezvăluit finalul, dar nu puteam fără; iar oricum e unul din acele filme unde contează călătoria nu destinaţia, şi e o călătorie care merită făcută.
Mai degrabă un film serios extrem de amuzant decât o comedie serioasă, e un film anti-război, anti-sistem, cu mesaje anti-Vietnam (a fost lansat în acea perioadă, referirile la Coreea fiind eliminate). Un film îndrăzneţ (primul film major care să folosească cuvântul „fuck”) condamnat la moarte de studio, dar care a avut succesul anului, nominalizat la cinci premii Oscar si a devenit un clasic instant. Un film haotic care a catapultat carierele actorilor principali: Donald Sutherland, Eliott Gould şi Robert Duvall.

Replici favorite: Asistenta şefă, foarte pro-sistem, e luată în mod vulgar la mişto de protagonist, după plecarea acestuia se întoarce spre alt personaj.

"Hotlips O'Houlihan: I wonder how such a degenerated person ever reached a position of authority in the Army Medical Corps.
Father Mulcahy: He was drafted.

PS: Si desigur acea minunata melodie scrisa pentru film: (imaginile sunt din serial)