Coriolanus (recenzie raluk.ro)

I will make you a sword of me

Dupa o ce a invins armata Volsiciei in orasul Corioles, generalul armatei Romei, Caius Marcius (interpretat de Ralph Fiennes), primeste numele onorific Coriolanus. Nu doar ca a condus singur asaltul asupra orasului, dar a si dus o lupta cutit la cutit cu generalul volsician, Tullus Aufidus (Gerard Butler), un vechi dusman personal, care dupa infrangere jura razbunare.

Intors acasa, este slavit ca un erou si prezentat publicului, dar, ca membru al unei familii de nobili, cu greu isi ascunde dispretul pentru pleaba. Invocand modestie, refuza sa vorbeasca prea mult in public sau sa-si arate ranile de lupta. Mama sa ambitioasa il impinge insa spre pozitia de Consul in Senat, idee care nu ii displace initial lui Coriolanus, dar cand toti cei apropiati il incurajeaza sa se arate mai prietenos si mai putin sever decat ii e natura, acesta se enerveaza vazand-o ca pe o tradare de sine. Totusi se supune si obtine favoarea Senatului si chiar si votul poporului, pana cand doi consuli care il displac intorc poporul impotriva sa.

Mahnit de aceasta intorsatura, revine la firea sa severa si militara si isi exprima dispretul pentru faptul ca oamenii de rand au drept de vot in deciziile Senatului. Pentru cuvintele sale e numit tradator al poporului si exilat.

Coriolanus jura razbunare si merge in bratele dusmanului sau de sange, Aufidus, cautand moarte sau alianta impotriva Romei.









Despre actori si regie ce se poate spune?

Dupa cum am mentionat, la regie il avem pe Ralph Fiennes care debuteaza cu acest film din punct de vedere regizoral. Cunoscut actor Shakespeare-an si actor de film premiat, lista oamenilor mai apti pentru a adapta o piesa pentru marele ecran probabil nu e prea lunga. De fapt, fratele sau, Joseph Fiennes, chiar l-a interpretat pe Shakespeare la un moment dat, desi asta e doar un mic detaliu interesant si probabil nu are multa relevanta.

Piesa originala, scrisa prin 1600, e bazata pe un fapt real care a avut loc in Roma Antica prin 500 I.Hr., astfel Fiennes nu doar ca a incercat sa transpuna pe ecran un text vechi de 400 de ani cu limbajul pe masura, dar si sa adapteze niste ideologii vechi de 2500 de ani lumii contemporane. Si din pacate nu reuseste prea bine. Detaliile tehnice modernizate sunt credibile, sabiile devin mitraliere, naratorul devine prezentator de stiri, dar cand vine vorba de chestiuni mai complicate, rationamentul personajelor, motivatiile lor, functia senatului si relatia sa cu poporul, adica intrigile de baza ale piesei, nu se face o tranzitie de success dintre cele doua medii. Si limbajul mai ales se potriveste cu filmul ca un dovleac cu o panza de matase, habar nu ai ce cauta impreuna. Daca in Romeo + Juliet credeai ca acei oameni chiar asa vorbesc in viata de zi cu zi, aici astepti sa inceteze o data cu rimele si sa inceapa toti sa vorbeasca normal.

Si cam asta e problema principala care face tot filmul sa para fals si cam derutant. Daca ar fi luat textul de baza, ar fi rescris dialogul in mod natural, pastrand poate doar cateva replici, ar fi mers mult mai bine, ar fi putut sa si explice mai bine publicului de ce unele personaje se comporta cum o fac si ar fi fost un film bun. Pentru ca, intradevar, exista foarte mult potential. Dinamica si ritmul sunt foarte bune, scenele de razboi prezinta foarte multe imagini marcante si sunt unele dintre cele mai bune secvente de lupta care le-am vazut. Chiar si revolta poporului impotriva lui Coriolanus si felul in care e prezentata la stiri trage o paralela destul de puternica cu evenimentele din ultimii ani si va evoca imaginile pe care le stim din Libia, din Irak si chiar si de la propria revolutie, desi finalmente acesta ramane doar un alt aspect pe care Fiennes nu l-a explorat pana la capat.

Actoriceste insa altfel sta treaba. E si aici o mica problema cand unele din replici sunt efectiv neinteligibile, textul nefiind oricum usor de urmarit. Lucru care ii afecteaza in mai mica masura si pe actorii principali, dar mai ales pe cei secundari care se vede ca nu au antrenamentul traditional englezesc, multi dintre ei fiind straini. Si nu doar ca engleza lui Shakespeare e adesea neinteligibila cand e vorbita cu accente straine nedeterminabile, dar si atunci cand replicile se inteleg suna groaznic.

In rolul lui Coriolanus il avem desigur pe regizor insusi, Ralph Fiennes, care aici ne arata de ce totusi a insistat sa adapteze textul vechi; se vede ca omul stie textul si ca il iubeste litera cu litera, e complet bagat in rol, si chiar daca actiunile sale sunt uneori derutante, ajunge doar sa il privesti, pentru ca e hipnotizanta energia sa. Acelasi lucru se poate spune si despre Vanessa Redgrave, pe care o stiti din recentul Anonymous, film pseudo-biografic despre… hmmm… Shakespeare (v-am zis ca e peste tot?) si care desigur e una din cele mai apreciate actrite care a dat viata pe scena cuvintelor lui William. Problema ei e ca uneori pare sa uite ca e totusi un film si interpretarea ei devine putin cam teatrala. In rolul lui Aufidus il avem pe Gerard Butler, pe care il stim din 300, RocknRolla, si Phantom of the Opera, si care are sansa sa-si demonstreze ambele fatade, cea de luptator barbos si cea de actor talentat.

Un alt rol secundar e ocupat de Brian Cox (Rise of the Planet of the Apes, Manhunter, 25th Hour) si, desigur, ca in toate celalte filme care au aparut anul acesta, exista un rol si pentru Jessica Chastain (The Tree of Life, The Help, The Debt), care nu ca nu ar fi o actrita buna, dar care aici pur si simplu are un rol care nu se rezuma la mai mult de a spune doua-trei replici si de a arata frumos in fundal.

Ce spun criticii despre Coriolanus?

Coriolanus (TakeOne Review)

It’s a rather interesting fact to consider that one of the most prolific and successful writers of cinema, the youngest of arts, died nearly 400 years ago. Whether this attests to Shakespeare’s talent or to the lack thereof in modern writers is at each one’s digression; what is to be noted that from loose interpretations (such as THE LION KING) to strict adaptations (such as anything bearing Kenneth Branagh’s seal of approval), there is an ocean of variations in between. One such variation was successfully brought to the table by Baz Luhrman’s 1996 ROMEO +JULIET, in which the original text is bluntly put into a modern setting. The only thing Ralph Fiennes’ directorial debut adds to this is the knowledge that Luhrman’s success was probably an exception, and that the sound of AK-47s and lines such as “Hear’st thou Mars?” do not mix well.

It would have probably been a privilege to see Ralph Fiennes, Vanessa Redgrave and Brian Cox act it out on stage, since their immersive acting is amongst the few redeeming qualities of this film; despite the fact that some of their lines were unintelligible, a defect which generally plagued most of the other actors. Some of the war sequences were truly impressive and profound in their uncensored brutality, and the recurring news-reel images of protesters being harassed by army forces evoked the ones we’ve seen from Libya over the past year, a vein the film, unfortunately, did not decide to follow.

Had the producers updated the text along with the setting, sans a few lines, it would have probably been an engaging experience. Under these circumstances, however, the two repel each other like oil and water, making the motivations of the characters and over-all plot not only confusing but even illogical to modern viewers.

Probably a treat for die-hard Shakespeare lovers, but the general feeling is that someone dubbed a very good war-drama with the text from the play.

(TakeOne)

Rise of the Planet of the Apes - Viva la (R)Evulotion!

Primul film Planet of the Apes din 1968 cuCharlton Heston este un clasic al Sf-ului si al cinematografiei in general, despre un pilot din viitor care aterizeaza pe o planeta condusa de maimute, iar finalul in care personajul descopera pe o plaja Statuia Libertatii in ruine e unul din cele mai memorabile si parodiate finaluri din istorie. In anii care au urmat s-au produs o serie de continuari din ce in ce mai putin reusite culminand cu regretabilul re-make al lui Tim Burton din 2001. Initial Rise of the Planet of the Apes, care e un prequel la primul film, nu parea a fi mai mult decat un film sablonard, previzibil pana la cel mai mic punct si un motiv de a arata doar scena de lupta intre oameni si maimute. Dar pe masura ce tot mai multe detalii erau publicate, parea ca ar putea fi primul in stare sa egaleze originalul.

Get your hands off me, you damn dirty ape!

Will Rodman (interpretat de James Franco) e un bio-inginer al carui tata sufera de Alzheimer. Obsedat de gasirea unui leac, experimenteaza, cu succes, pe cimpanzei. Experimentele sale cu substanta ALZ112 nu doar repara creierul cimpanzeilor ci le si creste inteligenta. In urma unei neintelegeri insa, experimentele sale sunt oprite, iar cimpanzeii eutanasiati. El reuseste insa sa salveze si sa furiseze acasa puiul de o zi al unuia din cimpanzeii tratati cu ALZ112. Cand acesta manifesta o inteligenta mult peste medie devine clar ca a mostenit efectele substantei, si este numit Caesar.

In urmatorii opt ani Caesar (interpretat de Andy Serkis) creste in casa lui Will, impreuna cu tatal acestuia (interpretat de John Lithgow), demonstrand inteligenta si calitati umane, devenind un membru al familiei. Dar pe masura ce devine un cimpanzeu matur, natura animalica isi arata dintii, si, combinata cu intrebari existentiale si aflarea originii sale, il face pe Caesar sa isi puna la indoiala natura.

Cand un vecin il abuzeaza fizic si verbal pe tatal lui Will, Caesar sare in apararea sa intr-un mod violent. In urma incidentului este trimis la un adapost pentru maimute. Abuzat de paznici si simtindu-se abandonat de cel care pana in acel moment ocupa rolul de tata, Will, cimpanzeul, reneaga legaturile sale cu oamenii, dezvoltand un plan de eliberare a confratilor sai inchisi.

Recenzia completa pe raluk.ro

Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971) Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002) Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.