Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971) Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002) Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.

Synecdoche, New York (2009)

Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.

The Big Lebowski

The Big Lebowski (1998) Jeff ‚The Dude’ Lebowski (Jeff Bridges) nu vrea decât să joace bowling și să mai fumeze un joint dar este asaltat în propria casă de doi agresori, care în proces îi distrug un covor; cei doi l-au confundat cu un alt Jeff Lebowski, milionar, de la care vroiau bani, pe care soția acestuia, o starletă porno, îi datorează în urma unor pariuri. The dude nu vrea decât o compensare pentru covor de la bătrânul milionar, dar acesta refuză. Când însă soția sa e răpită acesta îl recontactează pe eroul nostru să ducă banii ceruți de răpitori la locul de întâlnire; dar când intră în joc prietenul dude-ului, un fost soldat obsedat de vietnam care sărbătorește cu sfințenie sabatul deși nu e evreu (John Goodman), o trupă de pop-industrial germană care se cred teroriști, un detectiv inapt, un regizor de filme porno, fiica artistă și bogată a milionarului Lebowski, un adolescent apatic care fură mașini, o marmotă și un deget tăiat, povestea devine puțin mai complicată. Considerat printre cele mai bune filme a fraților Coen, în ciuda poveștii complicate totul e destul de clar pe parcurs. Amuzant peste poate, recomand filmul oricui. Mai joacă: John Torturro, Phillip Seymour Hoffman, Julianne Moore, Steve Buscemi, Peter Stormare, Tare Reid și Flea (de la RedHotCHilliPeppers). Locul 152 pe IMDb top 250.