A Single Man (2009)

Ştiu că v-am promis recenzie despre „Sex&Drugs&Rock&Roll”, dar las punk-ul şi pe Ian Dury pe mâine, căci azi am fost la cinema la „A Single Man” şi trebuie să scriu acum despre el, până nu se disipă sentimentul (aftergustul; Aram acum râde)
În 1962 un profesor universitar de literatură homosexual dintr-o suburbie din Los Angeles îşi pierde partenerul de 16 ani (nu că avea tipu’ 16 ani, relaţia) într-un accident de maşină. Din motive de societate nu poate dolia pe faţă, trebuie să se ascundă mereu, iar 8 luni mai târziu rănile nu i s-au vindecat deloc, iar noi îi urmărim ultima zi pe care plănuieşte să o trăiască.
Sincer am intrat la film aşteptând o dramă previzibilă, „controversată” pentru că nu are happy-end, şi cam plictisitoare. A început filmul, o scenă cu un corp cufundat într-o apă mârcoasă încercând să iasă la suprafaţă („oh da, super frate, metafore vizuale, eşti mega-profund frate”) apoi începe filmul de chiar cu un voice-over („wow, ce original, ca să putem vedea în mintea personajului, aşa-i?”) după care nu ştiu ce dracu s-a întâmplat, dar o oră jumătate mai târziu (care nu ştiu când a trecut) nu mă puteam dezlipi de scaun în timp ce lumea pleca, nu-mi puteam lua ochii de pe ecranul pe care rula genericul şi nu-mi puteam lua mintea de pe minunata muzică de final.
Nu am ce reproşa acestui film, şi nu în sensul de „nu e nimic de reproşat, dar nici de lăudat”, nu, e un film bun, şi încă nu îi găsesc cusururile (pe care şi la filmele preferate le găsesc), poate peste 2-3 zile de gândire.
Actoria e minunată, şi chiar am gânduri dacă ar trebui să îl pun pe Colin Firth ca şi candidat prim la Oscar, Julianne Moore e...ca de obicei, foarte bună.
Filmul e absurd de simplist, cu un ritm foarte uşor, şi totuşi nu te plictiseşte (bine, probabil mare parte din populaţie s-ar plictisi, dar aici vorbesc pentru apreciatori de filme nu holbatori la filme), iar totul se termină aşa de repede încât ai impresia că de abia începea, dar touşi nu te simţi nesatisfăcut cu ce ai primit. Finalul nu e previzibil, iar poate în alte filme m-ar fi enervat, dar aici e numai bun.
Fuckin’ enjoy!

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.

The Big Lebowski

The Big Lebowski (1998) Jeff ‚The Dude’ Lebowski (Jeff Bridges) nu vrea decât să joace bowling și să mai fumeze un joint dar este asaltat în propria casă de doi agresori, care în proces îi distrug un covor; cei doi l-au confundat cu un alt Jeff Lebowski, milionar, de la care vroiau bani, pe care soția acestuia, o starletă porno, îi datorează în urma unor pariuri. The dude nu vrea decât o compensare pentru covor de la bătrânul milionar, dar acesta refuză. Când însă soția sa e răpită acesta îl recontactează pe eroul nostru să ducă banii ceruți de răpitori la locul de întâlnire; dar când intră în joc prietenul dude-ului, un fost soldat obsedat de vietnam care sărbătorește cu sfințenie sabatul deși nu e evreu (John Goodman), o trupă de pop-industrial germană care se cred teroriști, un detectiv inapt, un regizor de filme porno, fiica artistă și bogată a milionarului Lebowski, un adolescent apatic care fură mașini, o marmotă și un deget tăiat, povestea devine puțin mai complicată. Considerat printre cele mai bune filme a fraților Coen, în ciuda poveștii complicate totul e destul de clar pe parcurs. Amuzant peste poate, recomand filmul oricui. Mai joacă: John Torturro, Phillip Seymour Hoffman, Julianne Moore, Steve Buscemi, Peter Stormare, Tare Reid și Flea (de la RedHotCHilliPeppers). Locul 152 pe IMDb top 250.