Expendables (2010)

Un grup de mercenari din anii ’80 se lasă angajaţi pentru cauze nobile, cum ar fi distrugerea unei dictaturi tiranice din America Latină; dacă nu ai la cine apela, dacă reuşeşti să îi găseşti, poate vei reuşi să angajezi pe...

Căcat! Am greşit filmul! Nu am fost aşa de departe însă cu eroii anilor ’80. Hmmm, cum să explic. Băieţi (căci da, acest film şi efectiv articol e dedicat băieţilor), hai să ne amintim noi de nişte vremuri mai bune(?); aveam noi vreo 6-10 ani, era vară, eram în faţa blocului cu alţi băieţi de vârsta noastră şi la un moment dat are loc cu siguranţă următoarea discuţie:

„Ai văzut, bă, Rambo aseară?”

„Numa’ începutul că nu m-o lăsat mama!”

„Ce prost eşti, io l-am văzut tăt! Să vezi ce îi omora pe ăia!”

„Prost eşti tu! Oricum Şvarţănegher e mai tare!”

„Nuuuu mă! Rambo îi mult mai tare!” (ciudat cum Stallone în orice rol tot Rambo rămânea, pe când Arnold tot Schwartzenegger; apropo, traducerea numelui e literalmente „cioroi negru”. CPLM? Governor Blacknigger?)

„Nu ai văzut „Commando”? Sau „Terminatorul”?”

Aici intră alţii în discuţie: „Ba, Ciac Noris!” „Ba Jan Clod Vandam şi Stivăn Segal” „Nu mă, că Brusli, că e cel mai tare la carate!” „Ală e mort!” „Brus Uilis!” etc etc

La un moment dat cineva spune „Da ăştia oricum nu s-ar bate, că-s buni!” ILUMINARE. „Ce tare ar fi un film cu toţi ăştia laolaltă!”

Întradevăr...

T H E

E X P E N D A B L E S

Cu o întârziere de 15-20 de ani, visul copilăriei se împlineşte: un film cu toţi ăştia (mai puţin cu Steven Seagal că nu i-a plăcut de producător, Jean-Claude van Damme că...e prost, Chuck Norris că nu l-a întrebat nimeni; şi Bruce Lee e mort, dar îl avem pe Jet Li, haha). „Toţi ăştia” fiind mai degrabă: Sylvester Stallone, Bruce Willis şi Arnold Schwartzeneger; ultimii doi având doar o scenă de 2-3 minute, care are singurul scop să îi unească pe cei trei pentru prima dată, şi care rămâne momentul culminant al filmului. În schimb îi avem pe Ivan Drago aka Dolph Lundgren, Jason Statham, un tip cu ureche ciudată, negrul ăla musculos de care te întrebi des ce naiba caută în comedii şi Mickey Rourke (singurul care chiar are abilităţi de actor).

După succesul lui „Rambo” (2008) şi „Rocky Balboa” (2006) Sylvester Stallone îşi mai face o labă în faţa oglinzii după ce s-a convins că după ani de pensie impusă dacă vrea să revină pe scena contemporană trebuie să rămână la vechiile trucuri.

Filmul se dorea să fie magnus opus-ul filmelor de acţiune, împânzit cu împuşcături, explozii, bătăi, explozii...am menţionat exploziile? Toate făcute după şcoala clasică a anilor ’80, fără shaky-cam, fără editare rapidă care te ameţeşte. Acţiune simplă şi la obiect.

Pe de o parte filmului îi reuşeşte, e cu siguranţă mai văzubil decât multe alte filme de acţiune contemporane. Pe de altă parte îşi are şi defectele; parcă prea se ţine de formula filmelor anilor ’80: umor sec, dictatorul cel rău care stă în ditamai villa de pe vârf de deal etc.

Defectul cel mai mare fiind faptul că Stallone a insistat să se facă personaj principal. Dacă ar fi rămas doar veteranul care dă sfaturi înţelepte şi îl susţine pe erou, care ar fi trebuit să fie personajul lui Jason Statham filmul parcă ar fi curs mai bine. S-ar fi putut renunţa la plot-line-ul cu prietena infidelă, care nu a deservit alt scop decât a oferi o explicaţie de ce babalâcul Stallone primeşte gagica şi nu chipeşul Statham. Filmul e împânzit de plot-line-uri necoapte: de ce avea nevoie Jet Li de bani dacă nu are familie? Şi ce-i dacă ăla are urechea futută (întrebare pusă şi în film de altfel)? Cu trădătorul care a încercat să ne ucidă şi care e un drogat psihopat ce facem? De ce e Mickey Rourke pensionat?

Însă în ciuda defectelor filmul reuşeşte să te pună într-o stare nostalgică, iar acţiunea compensează pentru lipsa dezvoltării a personajelor şi a poveştii. PLUS: Rambo, Şvarţănegher şi Greu de Ucis în aceeaşi scenă!

Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.