Al patrulea lung-metraj
al multi-premiatului regizor Cristian Mungiu prezintă povestea a două tinere
care au crescut împreună în orfelinat şi au luat-o pe căi diferite după ce au
devenit majore. Voichiţa s-a dus la mănăstire unde l-a primit pe Dumnezeu în
suflet în timp ce Alina a încercat să-şi caute singură câştigul, ajungând
finalmente să lucreze în Germania.
Filmul începe cu
sosirea Alinei în vizită la Voichiţa cu scopul de a o convinge sa se întoarcă
împreună în străinătate. Voichiţa o aşteaptă în gară, iar aici încă de la
primul cadru sare în evidenţă mâna auctorială a lui Mungiu care ne prezintă un
travling de mână care urmăreşte ceafa protagonistei, cadru devenit aproape
emblematic pentru “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, filmul care i-a adus
regizorului Palme d’Or-ul. De altfel similarităţile dintre cele două filme nu
se opresc aici, ele fiind legate nu doar tehnic cât şi tematic, putând fi uşor
considerate filme surori, după cum vom vedea mai încolo.
Apartenenţa filmului
la curentul Noului Val Românesc şi esteticile minimaliste ale acestuia sunt
evidenţiate chiar înainte să înceapă filmul de chiar prin genericul foarte
simplu, format dintr-un fundal negru pe care sunt scrise cu litere albe şi un
font neutru datele importante ale filmului, singurele sunete fiind cele din
imaginile ce încă nu le vedem.
După ce coboară din
tren, Alina sare să o ia în braţe pe Voichiţa cu o nevoie disperată şi o ţine
mai mult decât ar părea normal, lucru care este primul indiciu că relaţia lor
din cămin nu s-a rezumat numai la o strânsă prietenie, şi care indică pentru
prima dată conflictul ce va urma, căci în contrast cu pasiunea Alinei, Voichiţa
are o reacţie mult mai liniştită. Este bucuroasă, dar nu e copleşită.
De aici lucrurile
escaladează încet. Alina realizează că dragostea pe care ea o poartă pentru
Voichiţa nu mai este împărtăşită de aceasta, căci ea l-a primit pe Dumnezeu în
suflet şi şi-a dedicat viaţa acestuia. Alina nu pricepe profunditatea şi
importanţa unei astfel de legături şi îl tratează pe Domnul ca pe un rival
începând să se manifeste un comportament iraţional mânată de gelozie.
Conflictul prinde
amploare când Alina nu mai poate să-şi creadă propria iluzie despre dragostea
Voichiţei pentru ea, şi are o criză de nervi încercând să se sinucidă după care
atacă fizic preotul şi maicile. De aici filmul se concentrează preponderent pe
personajul Voichiţei şi pe ruptura din ea produsă de dorinţa de a-şi ajuta cea
mai bună prietenă, dintr-un simţ al datoriei faţă de copilărie dacă nu din alt
motiv, şi nevoie de a păstra legătura cu Dumnezeu care îi oferă linişte
sufletească.
După cum ziceam şi
mai devreme se poate trage o paralelă între filmul de faţă şi „4 luni, 3 săptămâni
şi 2 zile”, una din temele principale fiind prietenia puternică dintre două
tinere care trec prin situaţii dificile. Voichiţa ia locul Otiliei, fata mai
aşezată care acţionează altruist încercând să ţină în balans şi viaţa ei şi a
prietenei, Alina pe post de Gabiţa, a cărei acţiuni egoiste şi
iraţionale/negândite distrug orice fel de echilibru. Simţul prieteniei şi al
datoriei nu dispare nici când viaţa bine aranjată este pusă sub pericol, în
cazul de faţă acest pericol se manifestă prin ameninţarea preotului de a o
alunga pe Voichiţa din mănăstire dacă Alina nu se comportă. Totuşi Voichiţa, în
contrast cu Otilia, are un moment când ar vrea să scape de prietena nevoiaşă,
şi anume când o lasă în grija „părinţilor”. Şi-a atins scopul de a rezolva situaţia
şi acum vrea să revină la viaţa ei paşnică, iar când Maica Stareţă sugerează să
mai rămână cu Alina o cuprinde groaza.
Cealaltă tema
majoră explorează importanţa credinţei creştine, folosindu-se tot de Voichiţa
ca şi subiect. Aceasta ne este prezentată ca şi foarte credincioasă şi cu
iubire adevărată faţă de Dumnezeu, lucru netulburat iniţial de prezenţa Alinei.
Credinţa aceasta este însă pusă la încercare când începe procesul de exorcizare
a fetei. Deşi iniţial susţine iniţiativa, zbuciumul prietenei sale o împing
spre sfiidarea preotului. După moartea Alinei, o regăsim pe Voichiţa îmbrăcată
cu un pulovăr şi pantaloni, renuţând la straiele de măicuţă pe care până atunci
le purta mereu. La inchiziţia poliţiei nu mai regăsim nici un fel de loialitate
pentru preot sau măicuţe, ci doar o nevoie de justiţie.
Ultimul cadru este
prezentat din punctul de vedere a tinerei, care aflându-se în dubiţa poliţiei
priveşte prin parpriz la un indicator dintr-o intersecţie care arată două
direcţii care duc ambele spre o biserică. În ultimul moment geamul este stropit
de zăpadă noroioasă, murdărind în ochii fetei şi calea creştină.
