The Rum Diary – nici pe departe indeajuns rom (recenzie raluk.ro)

Care adolescent cinefil-in-devenire nu a descoperit la un moment dat Fear and Loathing in Las Vegas, ramanand buimac dupa experienta? Eu unul sunt un exemplu clasic cu obsesia de rigoare, Gilliam oricum isi facea deja loc spre a fi regizorul meu favorit, textele lui Hunter S. Thompson le devoram cum reuseam sa le prind si Johnny Depp… e Johnny Depp.

Cum atunci sa reactionez altfel decat cu cel mai mare entuziasm la anuntul ca un al doilea film dupa un roman pseudo-autobiografic al autorului e in productie? Dupa ce am citit romanul nu mi-a ramas decat sa astept ani buni sa apara cate o poza sau o stire pe IMDb, filmul avand o productie destul de tulburata.

Poate ca aveam asteptari prea mari, poate ca nu a fost de la inceput corect sa il compar cu Fear and Loathing in Las Vegas, ceea ce nu am putut evita, dar filmul pe care l-am vazut ieri nu e chiar filmul pe care il asteptam.

Now all this might sound like some crazed hallucination, but it’s all true… I think

Anii ’60, prima dezbatere electorala televizata are loc intre Nixon si Kennedy, iar Paul Kemp (Johnny Depp), un scriitor/jurnalist american, accepta o slujba in Puerto Rico in speranta de a-si gasi vocea auctoriala. Aici se loveste de criza orasului, unde localnicii sunt tratati prost de invadatorii americani care cred ca locul li se cuvine, si distrug peisajul construind hoteluri scumpe pentru turisti grasi americani care nu fac altceva decat sa joace bowling si la casino.

Ziarul la care se angajeaza e pe calea cea buna spre desfiintare, si incercarile lui de a prezenta stiri adevarate in loc de povestioare dragute care lauda afacerile americanilor nu sunt primite cu mare caldura.

Talentul sau e curand observat de coruptul Sanderson (Aaron Eckhart) care ofera bani buni pentru colaborarea lui Kemp intr-o “afacere”, lucrurile insa se complica cand apare in peisaj frumoasa logodnica a afaceristului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Problema principala a lui The Rum Diary e lipsa de focalizare – dupa cum poate ati observat si din rezumat, povestea urmareste diverse fire narative, nereusind sa il duca pe niciunul pana la capat. Nu e nici chiar o poveste de dragoste, nici una despre lupta impotriva coruptiei si nici una despre un scriitor in devenire. E putin din fiecare, dar niciuna de fapt, si intre ele sunt introduse momente de comedie cauzate de alcool, mai precis rom, ca doar trebuie si titlul explicat cumva.

Acest frustrant rezultat cade pe umerii regizorului Bruce Robinson, care si-a facut debutul cu propria contributie in randul filmelor cult, inimitabilul Withnail and I si How to Get Ahead in Advertising, si care dupa un hiatus de 19 ani nu doar a regizat acest film ci a si adaptat scenariul dupa romanul lui Thompson. Pentru textul de baza, ca si pentru Fear and Loathing in Las Vegas, functioneaza stilul narativ fragmentar, caci vocea lui Thompson e una captivanta si puternica, compensand pentru lipsa de liniaritate cu comentarii sociale de la cele profunde la cele ilare, dar in amalgamul de fata acea voce e pierduta, pelicula oferind putine momente veritabile de introspectie sau umor.

Dintre actori, Aaron Eckhart si Amber Heard sunt cam neremarcabili, dar asta e poate din cauza ca personajele lor par destul de fade in comparatie cu toti excentricii care domina restul filmului. In roluri secundare apar Richard Jenkins, care a fost nominalizat la Oscar anul trecut, Michael Rispoli care a mai aparut in Kick-Ass, dar cel care fura spectacolul e Giovanni Ribisi, care e de nerecunoscut in rolul unui jurnalist alcoolic cu tendinte naziste.

Colectia de ciudati e condusa de Johnny Depp, despre care mai trebuie sa zic ceva? Considerand ca tin la viata mea, am hotarat ca trebuie. Paul Kemp e mult mai putin… excentric decat Raoul Duke, celalalt alter-ego al lui Thompson, jucat tot de Depp, dar asta probabil din cauza ca aici sursa e doar alcoolul, nu o colectie formidabila de droguri. Astfel ca performanta actorului nu mai e la fel de exploziva, dar asta nu o face cu nimic mai putin buna, si m-am bucurat foarte mult ca a continuat sa redea vocea groasa si modul de a vorbi pe care le avea si in celalalt film.

Dar implicarea lui Depp in cazul de fata nu e doar pe post de actor; el e cel care l-a convins pe Thompson sa publice romanul in 1999, desi il scrisese cu aproape 40 de ani inainte, el a luptat pentru ecranizare, oferindu-si propria firma de productie, si el l-a scos pe Robinson de la “pensie” pentru regie; o pasiune si dragoste pentru material care se vede si in actorie.

Ce spun criticii despre The Rum Diary? si restul articolului

L-as mai vedea o data?
Poate. La un moment dat. Nu pot sa zic ca e o prioritate.

The Rum Diary (TakeOne Review)

We were somewhere near the screen, at the edge of the balcony when the reel started rolling…

Trailerul zilei: The Rum Diary

si ce daca Marele Ecran au fost mai rapizi, astept filmul asta de cand era doar un zvon.
Johnny Depp ni-l transmite din nou pe Hunter S. Thompson, printr-un alt alter-ego al acestuia: Paul Kemp, doar ca data asta drogurile au fost inlocuite cu alcool, si Las Vegas cu Puerto Rico.
Mai apar: Amber Heard, Giovanni Ribisi, Aaron Eckhart si Richard Jenkins.
In regia lui Bruce Robinson care a facut "Withnail and I" (recenzie in curand)

Pirates of the Carribean: On Stranger Tides (recenzie in 5 minute)

Am intrat aseara la film cu asteptari mixte, pe de o parte unii ziceau ca tinde mult mai mult spre primul, ceea ce e un lucru bun, pe de alta parte acei unii era o singura persoana, si recenziile pozitive erau putine.

Pot spune ca nu am fost dezamagit de film. Nu tinde spre acea scara epica pe care o aveau celelalte doua continuari si care numai le ingreuna. E mai compact si mai liniar ceea ce ajuta.

Defectele abunda si aici, personajele sunt cam seci. Jack Sparrow parca si-a mai pierdut din mister si excentricitati, fiind acum mai degraba erou decat anti-erou.

Tipa jucata de Penelope Cruz a fost atat de interesanta incat nu i-am retinut nici numele. Are cateva momemente ok, dar cam rare.

Oricum motivatiile personajelor sunt toate cam tulburi, la fel si relatiile dintre ele. Singurul care mi s-a parut mai evoluat a fost Barbossa, care e oricand o delectare, din pacate pe el nu il vedeam prea des.

Ce vedeam prea des e povestea de dragoste, care e cam degeaba in toata chestia, si care era probabil gandita sa atraga si publicul feminin post-puber. Fir narativ pe care producatorii au uitat sa-l termine. Pe bune.

Ca si villain, Blackbeard (infamul Barba Neagra, care chiar a existat) se comapara prost atat cu Barbossa din primul film, si Davy Jones din celelalte doua. Ian McShane e un actor bun, dar nu aduce carisma personajului, asa cum facea in Deadwood.

Sunt in schimb momente de umor si destule scene de actiune incat sa nu te plictisesti.

Per total, daca ai vazut primele trei filme nu vad de ce nu l-ai vedea si pe asta. Si daca nu le-ai vazut, ai putea la fel de bine sa incepi aici. Sau sa te uiti la primul, sa sari peste 2 si 3 si apoi sa te uiti la asta, caci mi s-a parut o continuare mai logica oarecum in seria aventurilor lui Jack Sparrow.

L-as vedea din nou?

Daca e la tv, si nu am altceva de facut, m-as semiuita la fazele mai interesante, poate chiar la tot.

Alice in Burtonland (2010)

Probabil cel mai aşteptat film din ultimul an după “Avatar”, “Alice in Wonderland” este noul blockbuster a lui Tim Burton. Iar ieri în sfârşit am apucat să-l văd, frumos la cinema cu ochelari 3D. Nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar mă aşteptam totuşi parcă la ceva mai mult.
Povestea e că Alice este fiica unui om de afaceri cam aventurier care o învaţă să fie ea însăşi şi puţin nebună, acesta moare, după cum au tendinţa taţii eroinelor din filmele Disney (am uitat cumva să menţionez că filmul a fost produs sub aripa Disney, deci e mult mai inocent şi mai puţin Burton?), iar 13 ani mai târziu Alice este o tânără non-conformistă de 19 ani, care are mereu acelaşi vis despre o lume cu creaturi ciudate, şi care trebuie să se căsătorească cu un lord cam tâmpit şi plictisitor. Dar uite că ajunge din nou în Ţara Minunilor, despre care crede că e un nou vis, şi unde trebuie să învingă Regina Roşie care a cucerit lumea şi o conduce cu tiranie.
Ce a încercat Burton să facă e să dea un fir narativ cărţii lui Carol, să nu fie doar o serie de întâmplări scurte şi ciudate fără legătură una cu altele. Să fie legate de o poveste mai largă, ca să fie o conecţiune emoţională. Well, fail. Eu unul nu am simţit că povestea originală ar duce lipsa unui context mai larg, o fată la începutul adolescenţei care e puţin speriate de gândul de a creşte, şi care printr-o serie de aventuri se găseşte pe sine, cât despre aleatorismul întâmplărilor, o reflecţie perfectă a lumii din jur. Viaţa este aleatorie şi derutantă. Unde nu reuşeşti să faci o conexiuna la asta?
Varianta lui Burton a dus asta puţin mai departe, ieşind din adolescenţă Alice se luptă cu responsabilităţile vieţii de adult, cu toate compromisurile pe care trebuie să le faci, cu faptul că trebuie să fi omul pe care cei din jur aşteaptă de la tine să fi. Doar că şi în lumea cealaltă Alice se luptă cu acelaşi lucru, toate acele creaturi se aşteaptă de la ea să fie o altă Alice şi să îndeplinească o profeţie. Doar că aici la final alege să fie exact ce vor ei de la ea. Deci cum? E ok să fi ce vor ceilalţi de la tine, cât timp e decizia ta? Şi cum exact a învăţat-o asta să îi înfrunte pe cei din lumea noastră?
Iar personajele...The White Queen, care ar trebui să fie cea bună, e doar ciudată (ca toată lumea de altfel) şi nu arată nici un semn de bunătate, The Mad Hatter (care sunt sigur că a fost introdus doar ca să aiba Johnny Depp un rol) se vrea a fi profund nu doar ţicnit, dar nu am înţeles de ce ar trebui să-l cred profund (plus, ce naiba e cu breakdance-ul? Nu îmi pasă dacă e Ţara Minunilor, nici un personaj din epoca victoriană nu ar trebui să facă breakdance pe muzică de breakdance, şi apoi să îi zici Fatwa sau cum dracu se numea, şi să zici că e ok. E Breakdance! Şi care e faza cu schimbatul accentelor? Am înţeles, e nebun, trebuie să devină scoţian o dată la 5 minute pentru asta? sigh). Cât despre Alice, nu te simţi emoţional conectat la experienţele ei, în mare parte pentru că e aşa al naibii de blazată (tu stai în scaunul tău şi eşti minunat de lumea din faţa ta, ea e „meh”). Plus inconsistenţă, mare parte din film: „Eu nu vreau să mă bat. Eu nu sunt Alice, eu nu pot să omor nimic nici dacă ar depinde viaţa mea de asta” Omida: „Uite nişte amintiri de când erai mică şi ai venit aici şi ai uitat totul!” Alice: „Ok atunci, mori spurcăciune de dragon!” Ce?
Personajele cele mai bune au fost The Red Queen, the Knave of Hearts şi The Cheshire Cat.
Actorii în schimb...mamă, mamă. Un vis doar să îi enumeri. Peste Johnny Depp şi Helen Bonham sărim, nu pentru că nu ar fi foarte buni, dar e un film Burton, e deja ceva tipic. Crispin Glover (probabil nu vă spune nimic, dar e un actor foarte bun şi mie îmi place) ca şi the Knave, Stephen Fry (posibil să nu vă spună nimic, dar asta doar pentru că sunteţi inculţi) ca şi the Cheshire Cat, Michael Sheen ca şi Iepurele Alb, trio-ul Harry Potter Alan Rickman ca şi Omida, Imelda Staunton şi Timothy Spall, Matt Lucas ca şi fraţii Tweedle (tipul din „Littel Britain”), Anne Hathaway ca şi The White Queen şi Christopher Lee ca şi Dragonul Jabberwocky (are o replică, dar merită).
Dar să fim sinceri, nu poveştile şi personajele sunt punctul forte a lui Burton. (aţi revăzut „Edward Scissorhands” de curând? Concept fain, dar mamă ce stupid e.) Pentru imagini mergem. Şi deşi a trebuit să renunţe la viziunea sa întunecată deoarece e un film Disney pentru copii, filmul e plin de imagini minunate, detaliate, ciudate, pline de imaginaţie. E o tonă de CGI, dar arată minunat. Şi în sfârşit un om care ştie să folosească 3D-ul. Ori avem filme unde 3D-ul e un truc ieftin şi mai sunt aruncate câteva scene care arată tare, ori filme care sunt bazate efectiv pe 3D şi să te uiţi la film pe calculator ar fi o pierdere de timp (da, mă refer la „Avatar”). Aici 3D complementează foarte bine fiecare scenă, nu e doar un gimmick de spectacularitate, şi mai ales, m-aş uita cu mare drag la film pe calculator. Pentru că în final, în ciuda defectelor menţionate, filmul e o experienţă vizuală extraordinară care te suge în lumea sa din primul minut, şi nu îţi dă drumul decât târziu după ce rulează genericul (şi abia atunci începi să realizezi lacunele). Şi chiar dacă viziunea lui Burton a fost compromisă, e totuşi viziunea sa, şi aceasta va fi întotdeauna originală. E o plăcere să-l vezi.

Lost in la Mancha (2002)

Dupa problemele cu studioul din timpul filmarilor la "Brazil" si "Baronul Munchhausen" Terry Gilliam a chemat doi proaspat absolventi, Pepe si Fulton, de film sa faca un scurt documentar despre productia filmului "12 Monkeys".

La inceputul noului mileniu Gilliam a inceput filmarile in Spania, cu fonduri europene, ale filmului "The Man who Killed Don Quixote", o reimaginare a romanului lui Cervantes cu Johnny Depp si Jean Rochefort.

Se zice ca un blestem sta deasupra proiectelor cinematografice despre Quixote, Orson Welles avand numeroase probleme cu productie care nu a vazut lumina zilei. De asemenea se spune ca asupra filmelor lui Gilliam e un blestem, iar cand un film de-al sau vede lumina zilei e aproape un miracol. De data asta insa miracolul nu avea sa se intample.

Proiectul, cel mai scump proiect de film european de pana atunci, a fost tulburat de probleme inca din preproductie. Dar o data ce au inceput filmarile au aparut si adevaratele probleme. Locul linistit din desert care le-a fost oferit pentru filmari, era langa o zona de testare a avionelor cu reactie NATO, facand filmarile dificile si mute, a doua zi o furtuna apare de nicaieri, iar viitura le ia echipamentul, distrugand parte din acesta, Rochefort (actorul principal) are repetate probleme cu sanatatea lipsind zile intregi de la filmare pana renunta complet, si asta e doar o parte.

Cand in sfarsti s-a renuntat la film, cei doi documentaristi si-au dat seama ca si cu filmul lor s-a terminat, au venit sa faca un documentar despre cum se face un film Gilliam, dar regizorul insusi le-a spus: "Bai, macar cineva sa plece de aici cu un film. Se pare ca aceia sunteti voi!" Uite asa Lost in la Mancha a devenit un documentar despre cum sa nu se face un film Gilliam, un documentar nominalizat la o serie de premii.

Filmul e aproape dureros de privit, mai ales la inceput cand te uiti la entuziasmul tuturor din proiect, tu stiind finalul care de fapt nu este. Toti cinefilii si eventualii viitori cinematografisti ar trebui sa vada filmul, caci acesta iti arata cat de greu e de fapt sa faci un film, cate mii de elemente trebuie luate in calcul, si ca intradevar este aproape o minune cand un film chiar este produs, mai ales unul creativ si original.

Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.

Trailer: Toy Story 3 si Alice in Wonderland

"Toy Story" a fost primul lung-metraj animat CGI, a fost primul film Pixar care a avut parte de continuare ("Cars 2" e in pre-productie) si primul care are parte de o a doua continuare:



Si daca tot am mentionat de Disney (nu eu, trailerul de dinainte) sa vedem ce mai fac Tim Burton si Johnny Depp:

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Parnassus is close

Inca doua saptamani pana la premiera!

Inamicii Publici

Gen: acţiune/mafie
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min

Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.

Johnny Depp e Hunter S. Thompson din nou

Vești bune pentru fanii “Fear and Loathing in Las Vegas”, și fanii Johnny Depp și fanii Hunter S. Thompson desigur. O nouă carte a jurnalistului gonzo e pe cale de a fi transformată în film, “The Rum Diary”, deși publicată înainte, nu este prequel la Fear and Loathing, este un alt episode din viața autorului, iar dacă în Las Vegas acțiunea era împinsă înainte de droguri, aici pe loc de cinste va sta alcoolul, după cum sugerează și titlul. Personajul principal se va numi de data asta Paul Kemp nu Raoul Duke, dar va fi tot un simplu alter-ego pentru Thompson, și va fi interpretat din nou de Johnny Depp, care l-a imortalizat în primul film și era prieten bun cu scriitorul decedat. Din păcate Benicio del Toro nu va fi și în acest film, personajul său fiind absent din această perioadă a vieții a lui Thomspon. Nici Terry Gilliam nu va fi regizorul pelicului, cu toate astea sperăm că Bruce Robinson nu ne va dezamăgi.
2010 se promite un an de delir bahian.