Baz Luhrman's "The Great Gatsby"

Probabil una din cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte din anul 2012 (cel puţin în domeniul cinematografiei) a fost „Marele Gatsby”, „Baz Luhrman” „3D”; ar fi fost mai credebil dacă se anunţa că Michael Bay adaptează „Bătrânul şi Marea”, acolo măcar sunt câteva scene de acţiune. Iniţial a fost greu de înţeles ce anume a văzut foarte coloratul Luhrman în marele roman american, şi mai ales, de ce a simţit nevoia să-şi transpună viziunea în 3D, dar o dată ce a ieşit trailerul ideea s-a dovedit a fi nu doar fezabilă, ci chiar promiţătoare. O eră cu petreceri colorate, un oraş decadent care serveşte ca şi centru pentru o mişcare culturală, o iubire imposibilă cu final tragic – brusc am ajuns să ne întrebăm de ce nu a apărut acest film mai devreme.

Primul lucru pe care îl face filmul australianului e să stabilească cu certitudine că face parte din pantenoul „marilor poveşti de iubire” pe care regizorul a ales să ni le spună, sau mai bine zis, a marilor spectacole, căci ca şi „Romeo + Juliete” care a înrămat povestea într-o emisiune de ştiri, în care prezentatorul dublează ca şi narator şi apoi „Moulin Rouge!” unde coperţile sunt reprezentate printr-o scenă de teatru/cabaret, dându-ne să înţelegem că ceea ce vom vedea este o reprezentare muzicală a poveştii adevărate, şi unde avem nu unul, ci doi naratori, şi în cazul de faţă filmul începe cu re-plasarea spectatorului într-o sală de cinema, asigurându-ne că ceea ce urmează să vedem este o viziune a poveştii, drept pentru care ar trebui să înţelegem inconsistenţele temporale precum cântece de Jay-Z şi imaginile ultra-stilizate ale cinematografiei fac parte dintr-o convenţie, în caz ca nu ştiam asta dinainte.

Tautologia, de altfel, pare să fie cuvântul cheie al acestui film. Cu ecouri din „Moulin Rouge!” filmul nu doar că este un film în film, ci este un roman într-un film din film, pe când în celălalat era vorba de un roman într-o piesă într-un film. Aşa cum Christian ne prezintă iubirea sa imposibilă cu Satine, la fel şi aici Nick Carraway ne prezintă amintirile sale despre prietenia sa cu Gatsby şi povestea de dragoste a acestuia cu verişoara lui Nick. Încă din prima secvenţă vocea depresivă a scriitorului pare să ne spună cu îndurerare că „Nu, scenaristul acestui film nu a avut destulă creativitate să transpună fineţea şi talentul textului lui Fitzgerald în imagini, aşa că a încălcat una din regulile sacre ale oricărui manual de scenaristică: Fără voice-over.” De parcă nu ar avea încredere în propriile abilităţi regizorul şi scenaristul recurg din nou şi din nou la textul romanului pentru a se asigura că nici o nuanţă a acestuia nu e pierdută în tranziţia pe ecran, astfel avem o abundenţă de scene cu mesajul dublat sau chiar triplat, precum cea în care Nick, scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acela (literalmente în cazul filmului) şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior, şi în acest timp are un monolog interior în care ne explică că scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului, el iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acel şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior. Şi pentru ca publicul să înţeleagă toate astea fără îndoială, monologul său (care are de fapt loc în viitor când el îşi reaminteşte toate astea şi şi le notează în jurnal) apare scris de mână pe cer, lângă el, în timp ce-l spune. Avem nişte imagini, dublate de un voice-over dublate de o imagine a voice-overului şi la finalul filmului nu ne mirăm deloc că ne-am plictisit pe parcurs, considerând că regizorul nu a lăsat nici un centimetru ca spaţiu de gândire liberă pentru creierul nostru.

Considerând acestea, este greu de priceput cum a reuşit filmul să menţină atât de puţin din valorile romanul chiar şi cu textul acestuia literalmente proiectat pe ecran. Povestea este redată cu eficacitatea unui sinopsis bine scris, dar nuanţele sunt în mare parte pierdute fiind înlocuite cu imagini impresionante, făcând din Baz Luhrman un Zack Snyder al filmelor romantice, ştie să pună imagini frumoase pe o bază narativă puternică, dar nu reuşeşte să adauge nimic acesteia. Dialogurile par forţate iar personajele par să-şi fi pierdut viaţa interioară; romanul oferă ambiguitate morală voită şi se joacă cu ideea de erou şi antagonist, Tom Buchanan, soţul lui Daisy, care este un infidel, este reabilitat la final când dovedeşte că în ciuda păcatelor sale o iubeşte pe adevărata Daisy pe care o înţelege, iar Gatsby este ori un idealist incompatibil cu lumea ori un om obsedat de trecut, îndrăgostit de ideea unei fete pe care nu a cunoscut-o; în film însă aceste aspecte sunt prea puţin explorate şi multe din comportamentele personajelor par complet lipsite de motivaţie. Astfel şi finalul pare artificial şi forţat.

Această artificialitate, anunţată de la început, lucrează însă şi în favoarea regizorului când vine vorba de integrarea în poveste a unor elemente ce nu-şi au loc în epoca poveştii. O dată stabilită convenţia, Luhrman reuşeşte fără greş să ne facă să credem că în Parisul secolului 19 se asculta Nirvana şi Madonna, că într-un oraş contemporan italian oamenii vorbesc în engleză Shakespearre-ană, că sabie înseamnă pistol şi sabie lungă înseamnă puşcă, şi, finalmente, că în America aniilor ’20 se asculta Jay-Z, Beyonce şi The White Stripes. Combinate cu cinematografia stilizată şi mişcări de cameră precum planurile ameţitoare din punctul de vedere al ochiului de pasăre ce se aruncă din vârful zgârie-norilor spre străzile New Yorkului ca un broker zece ani mai târziu, fac din film o experienţă audio-vizuală bogată, care justifică absorbirea ei într-o sală de cinema şi mai ales în format 3D. Chiar dacă cele aproape două ore şi jumătate se vor face foarte simţite, mai ales spre final când monologul naratorului pare să refuze să ajungă la vreun final.

Trailerul saptamanii...sau zilei...sau...Un trailer fain: Oz the Great and Powerful

Cu totii stim despre aventurile lui Dorothy de peste curcubeu, dar desi cartea si filmul se numeste "The Wizard of Oz", nici una nici alta nu exploreaza cu adevarat originile marelui vrajitor. Anul acesta insa (si prin anul acesta ma refer desigur la anul viitor) lucrurile se vor schimba insa cand James Franco va interpreta o varianta tanara a barbatului. Alti actori (in alte roluri presupun) vor fi Zach Braff (da, J.D.), Mila Kunis (faimoasa pentru vocea lui Meg din Family Guy), Michelle Williams si Rachel Weisz.

Iar capitanul la carma acestui proiect (a carui metafora am decis acum ca e un vapor) este Sam Raimi, care ne-a daruit una din cele mai awesome trilogii care a fost vreodata proiectata pe marele ecran: "The Evil Dead Trilogy", hell yeah. Si a facut si filmele alea in care Tobey McGuire se imbraca intr-un costum rosu si albastru mulat, si ii ies substante albe din membre.

Dar hai sa vedem trailerul, si dupa aia sa aflam ce parere avem despre el (adica sa aflati voi ce parere am eu):



Printre primele chestii pe care le aflam este ca filmul este un produs Disney, ceea ce e bine, si ca este produs si de cei care au produs "Alice In Wonderland" a lui Tim Burton, ceea ce... mai putin bine.
Amu, filmul ii aduce un omagiu dragut originalului "The Wizard of Oz" cu Judy Garland a carui actiune era filmata in sepia cat timp decurgea in Kansas, si devenea color in Tinutul Oz. Si aici inceputul filmului este in alb-negru pana cand o tornada il duce pe Oz, in Tara Minunilor, vreau sa zic in taramul lui Oz; imi cer scuze dar lumea fantastica de aici pare cam identica cu cea din filmul lui Burton. Culori vii si supra-saturate de dor ochii. Si desigur va fi in 3D, ceea ce nu va ameliora atacul vizual.

Cu toate astea filmul chiar arata bine, si exista o sansa, oricat de mica, ca nu va fi doar o voma colorata de doua ore in forma vaga de poveste. Adica personajele au potential, si avem aparent un origin story pentru The Wicked Witch of the West, ceea ce ma face sa intreb daca povestea are influente si din musicalul "Wicked".

Deci, cred ca eu am sa ma duc sa-l vad, nu 3D daca se poate. Adica trailerul are niste imagini absurd/stupide, dar maimutele alea is kinda cool.

Also, this:

Synecdoche, New York (2009)

Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.