Jackie Brown (1997) Este al treilea film a lui Quentin Tarantino (ignorând segmentul din „Four Rooms”). Brown (Pam Grier) este o stewardesă care face trafic de bani din Mexic pentru un traficant de arme, Ordell (Samuel L. Jackson). Dar ea este prinsă de un detectiv (Michael Keaton) care şi-a pus ca ţel arestarea lui Ordell. În pericol de a face puşcărie sau de a fi ucisă de Ordell, Jackie pună la cale un plan complicat din în urma căruia ar trebui să iasă nu doar nevătămată ci şi cu „pensia” asigurată.
Considerat cel mai matur film a lui Tarantino, pelicului îi lipsesc momentele de violenţă extremă (uciderile sunt off-screen sau parţial acoperite, şi în număr mai mic decât în celelalte filme). Povestea e foarte bine scrisă, în binecunoscutui stil al regizorului-autor, cu câteva dialoguri de excepţie, dar implică mai puţin referiri la cultură pop. Punctul forte este actoria: Pam Grier (care se retrăsese din actorie, revine la filmul care e un tribute Blaxploitation, genul în care ea îşi făcuse numele) redă o intensitate surprinzătoare, Michael Keaton e la locul lui, Sam Jackson e la fel de cool ca în Pulp Fiction, dar mai matur, iar Robert de Niro e o surpriză plăcută într-un rol tăcut şi cam de fundal, dar de pe care nu îţi vine să îl ignori.
Filmul e mai lent şi mai lunguieţ decât cu ce ne-am obişnuit din partea domnului Tarantino, şi se vede că nu e chiar genul lui, dar pentru un începător s-a descurcat de minune, şi momentele de plictis sunt puţine şi rapid uitate.
Katalin Varga (2009)
Filmul este bazat vag pe personajul istoric Ecaterina Varga, însă prea vag pentru a fi necesară cunoaşterea istoriei ei. O coproducţie română/maghiară/englezească filmul este o dramă simplă dar intensă. Katalin este o femeie dintr-un sat simplu din Munţii Apuseni a cărei soţ află că fiul lor e doar al ei nu şi al lui. Nesuportând ruşinea acesta o alungă pe ea şi pe fiul ei. Ceea ce el nu ştie că ea e victima unui viol brutal în urma căruia a rămas însărcinată.
Prinsă între dorul de casă şi nevoia de dreptate aceasta porneşte într-o călătorie lungă, în paralel ascunzând fiului de 10 ani adevărul. Când însă ajunge faţă în faţă cu cel care a nenorocit-o, lucrurile nu mai par aşa de simple.
Deşi un film simplu, pelicula este de o intensitate foarte puternică, beneficiind de nişte imagini şi cadre minunate pline de tranchilitate care complementează perfect zbuciumul inimaginabil din interiorul personajelor. Iar scena în care Katalin povesteşte dezinvoltă scena violului violatorului şi soţiei acestuia descriind fiecare detaliu cu minuţiozitate este una din cele mai puternice scene dintr-un film.
Un film despre regăsire, ispăşire, iertare, familie şi răzbunare.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label tarantino. Show all posts
Showing posts with label tarantino. Show all posts
Sunday, October 25, 2009
Sunday, October 4, 2009
Inglourious Basterds
O dată ca niciodată în Franţa ocupată de nazişti…
Colonelul Hanz Landa, Vânătorul de Evrei (actorul austrian Christopher Waltz, care a luat premiu la Cannes pentru acest rol), ajunge la căsuţa unui fermier pentru a-l interoga în legătură cu o familie de evrei care a dispărut de curând din zonă.
Dacă scena (familie paşnică, izolată, antagoniştii se văd de departe, discuţie lungă, împuşcături) vă aminteşte de “O dată ca niciodată în Vest” este deoarece filmul e western plasat în al doilea Război mondial, iar primul segment este un tribute adus filmelor lui Sergio Leone.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, noul film a lui Tarantino ascunde mai multe decât s-ar aştepta oricine, fie că e familiar cu munca sa sau cu cea lui Leone fie că nu.
Dar să reluăm povestea din alt unghi; Shosana e o tânără evreică care trăieşte în Paris sub acoperire, după ce familia ei a fost masacrată. Acum ea conduce un cinematograf. Îndrăgostit de ea este un tânăr soldat nazist (Daniel Brühl, “Good-Bye Lenin!”) care încearcă să o impresioneze cu actul său de a fi ucis de unul singur o mică armată de americani. Goebbels face un film despre el, şi cinemateca tinerei este aleasă pentru premiera la care vor participa toţi generalii şi politicienii mari nazişti. Tânăra acceptă, planuind o premieră ‘incendiară’.
În paralel, o divizie americană de evrei, conduşi de un apaş (Brad Pitt) au aterizat în Europa, îmbrăcaţi în civil, cu un singur scop, acela de a ucide cât mai mulţi soldaţi nazişti, pentru a băga frica în întreaga armată nazistă, lucru care le reuşeşte de minune. Când inteligenţe engleze află de premiera mai sus menţionată, această mică divizie primeşte misiunea de a o atenta. Restul va trebui să-l aflaţi singuri. Nu veţi regret.
Ce vă voi spune însă este că Tarantino nu degeaba a lucrat 10 ani la acest proiect. Deşi are toate elementele specifice unui film Tarantino, dialoguri lungi cu replici surprinzător de bine scrise, alterate cu scene de violenţă dusă la extreme fără lipsă de sânge, ba chiar o întoarcere la formula de success din Pulp Fiction de a prezenta mai multe poveşti în paralel şi de a le uni pe parcurs, filmul parcă nu are acelaşi feel Tarantino, acel feel de film indie/independent care parcă nu se ia nici pe sine în serios. E un film complet, artistic, grandios, fiecare aspect din filmele precendente ale regizorului fiind duse la noi culmi. Satisfăcător şi pentru cel mai mare sceptic în materie de Tarantino, filmul e probabil cel mai bun al regizorului.
Locul 43 pe IMDb top 250.
Colonelul Hanz Landa, Vânătorul de Evrei (actorul austrian Christopher Waltz, care a luat premiu la Cannes pentru acest rol), ajunge la căsuţa unui fermier pentru a-l interoga în legătură cu o familie de evrei care a dispărut de curând din zonă.
Dacă scena (familie paşnică, izolată, antagoniştii se văd de departe, discuţie lungă, împuşcături) vă aminteşte de “O dată ca niciodată în Vest” este deoarece filmul e western plasat în al doilea Război mondial, iar primul segment este un tribute adus filmelor lui Sergio Leone.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, noul film a lui Tarantino ascunde mai multe decât s-ar aştepta oricine, fie că e familiar cu munca sa sau cu cea lui Leone fie că nu.
Dar să reluăm povestea din alt unghi; Shosana e o tânără evreică care trăieşte în Paris sub acoperire, după ce familia ei a fost masacrată. Acum ea conduce un cinematograf. Îndrăgostit de ea este un tânăr soldat nazist (Daniel Brühl, “Good-Bye Lenin!”) care încearcă să o impresioneze cu actul său de a fi ucis de unul singur o mică armată de americani. Goebbels face un film despre el, şi cinemateca tinerei este aleasă pentru premiera la care vor participa toţi generalii şi politicienii mari nazişti. Tânăra acceptă, planuind o premieră ‘incendiară’.
În paralel, o divizie americană de evrei, conduşi de un apaş (Brad Pitt) au aterizat în Europa, îmbrăcaţi în civil, cu un singur scop, acela de a ucide cât mai mulţi soldaţi nazişti, pentru a băga frica în întreaga armată nazistă, lucru care le reuşeşte de minune. Când inteligenţe engleze află de premiera mai sus menţionată, această mică divizie primeşte misiunea de a o atenta. Restul va trebui să-l aflaţi singuri. Nu veţi regret.
Ce vă voi spune însă este că Tarantino nu degeaba a lucrat 10 ani la acest proiect. Deşi are toate elementele specifice unui film Tarantino, dialoguri lungi cu replici surprinzător de bine scrise, alterate cu scene de violenţă dusă la extreme fără lipsă de sânge, ba chiar o întoarcere la formula de success din Pulp Fiction de a prezenta mai multe poveşti în paralel şi de a le uni pe parcurs, filmul parcă nu are acelaşi feel Tarantino, acel feel de film indie/independent care parcă nu se ia nici pe sine în serios. E un film complet, artistic, grandios, fiecare aspect din filmele precendente ale regizorului fiind duse la noi culmi. Satisfăcător şi pentru cel mai mare sceptic în materie de Tarantino, filmul e probabil cel mai bun al regizorului.
Locul 43 pe IMDb top 250.
Wednesday, September 23, 2009
Am văzut: Tenacious D, Four Rooms, The Breakfast Club, The Killing
Tenaciuos D in The Pick of Destiny (2006) Pentru cei care nu ştiu, Tenacious D este un proiect a lui Jack Black în colaborare cu HBO. E un serial de fapt în care Jack (pe numele lui adevărat) formează o trupă cu chitaristul/actorul Kyle Gass şi încearcă să ajungă la faimă (premisa e că ei nu sunt deja faimoşi). Serialul de comedie combinat cu melodii marca Jack Black (vezi mai jos) a avut succes şi în 2006 a devenit film de cinematograf.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.
Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.
The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.
The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.
Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.
The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.
The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.
Saturday, May 9, 2009
Am văzut
The General (1926) Penultimul film a lui Buster Keaton înainte de a semna contractul cu MGM și cel mai apreciat de critici și de fani laolaltă. O comedie bazată pe o poveste adevărata despre un inginer de tren sudist din timpul Războiului Civil American, care pornește singur în goană pe urma unor nordiști care au furat un tren în care era și iubita sa. Un film cu o poveste drăguță dar mai ales multe cascadorii periculoase pe care doar Buster ar fi fost în stare să le facă. Prost primit de public la lansare, filmul între timp și-a ocupat locul binemeritat în istoria cinematografiei, nelipsind de pe nici o listă de filme de top al tuturor vremurilor. Ex. Locul 126 pe IMDb top 250.
Hoții de biciclete (1948) Motive pentru care majoritatea publicului român nu s-ar uita la filmul ăsta: e din 1948, e în italiană nu engleză, nu a fost făcut la Hollywood, e alb-negru. Motive pentru care restul publicului roman rămas trebuie să vadă filmul acesta: nu a fost făcut la Hollywood, are un Oscar pentru cel mai bun film străin, actorii, deși amatori, joacă cu o naturalețe surprinzătoare, este considerat de mulți critici ca cel mai bun film făcut vreodată, și dacă nu chiar cel mai bun, în zona aia, ocupă locul 97 pe IMDb top 250.
Filmul spune povestea unei familii italiene în depresia de după Cel De-al Doilea Război Mondial. El găsește o slujbă pentru care însă are nevoie de o bicicletă. În prima zi de lucru bicicleta i se fură, și pentru a nu fi concediat merge cu fiul său să o caute. Un film minunat despre familie, speranță, moralitate și limita umană. În perioada această de criză filmul pare dureros de actual și familiar, și va trezi amintiri în cei care au crescut cu căzile pline de sticle goale de ulei și bere care urmau să fie dezetichetate.
Grindhouse-Planet Terror (2007) Filmul lui Robert Rodriquez care pastișează B-movie-urile anilor ’70-’80 cu care a crescut. Un film amuzant, sângeros, cu o poveste proastă, cu actori care joacă lamentabil și cu efecte special de doi bani. Însă trebuie să înțelegeți că povestea este intenționat scrisă prost cu dialoguri care te fac să râzi la cât de proaste sunt, actorii sunt excepționali în a imita actoria proastă a actorilor de gradul 2 folosiți în filmele vechi, Bruce Willis și Josh Brolin fiind doar două motive pentru a iubi fimul. Iar cât despre efectele proaste, s-au investit milioane pentru ca ele să arate așa de prost.
Filmul probabil trezește sentimente de nostalgie în Americani, românii însă cu greu vor înțelege conceptul de a face un film așa de prost în mod intenționat.
Filmul a fost filmat pentru a fi prezentat impreuna cu filmul “Grindhouse-Death Proof” a lui Tarantino, dar in afara Statelor s-a renuntat la acest format, asa ca astept sa il vad sip e celalalt.
În orice caz a fost o experiență foarte amuzantă, care merită repetată cu o pungă mare de popcorn, câteva beri și o gașcă bună de prieteni.
Hoții de biciclete (1948) Motive pentru care majoritatea publicului român nu s-ar uita la filmul ăsta: e din 1948, e în italiană nu engleză, nu a fost făcut la Hollywood, e alb-negru. Motive pentru care restul publicului roman rămas trebuie să vadă filmul acesta: nu a fost făcut la Hollywood, are un Oscar pentru cel mai bun film străin, actorii, deși amatori, joacă cu o naturalețe surprinzătoare, este considerat de mulți critici ca cel mai bun film făcut vreodată, și dacă nu chiar cel mai bun, în zona aia, ocupă locul 97 pe IMDb top 250.
Filmul spune povestea unei familii italiene în depresia de după Cel De-al Doilea Război Mondial. El găsește o slujbă pentru care însă are nevoie de o bicicletă. În prima zi de lucru bicicleta i se fură, și pentru a nu fi concediat merge cu fiul său să o caute. Un film minunat despre familie, speranță, moralitate și limita umană. În perioada această de criză filmul pare dureros de actual și familiar, și va trezi amintiri în cei care au crescut cu căzile pline de sticle goale de ulei și bere care urmau să fie dezetichetate.
Grindhouse-Planet Terror (2007) Filmul lui Robert Rodriquez care pastișează B-movie-urile anilor ’70-’80 cu care a crescut. Un film amuzant, sângeros, cu o poveste proastă, cu actori care joacă lamentabil și cu efecte special de doi bani. Însă trebuie să înțelegeți că povestea este intenționat scrisă prost cu dialoguri care te fac să râzi la cât de proaste sunt, actorii sunt excepționali în a imita actoria proastă a actorilor de gradul 2 folosiți în filmele vechi, Bruce Willis și Josh Brolin fiind doar două motive pentru a iubi fimul. Iar cât despre efectele proaste, s-au investit milioane pentru ca ele să arate așa de prost.
Filmul probabil trezește sentimente de nostalgie în Americani, românii însă cu greu vor înțelege conceptul de a face un film așa de prost în mod intenționat.
Filmul a fost filmat pentru a fi prezentat impreuna cu filmul “Grindhouse-Death Proof” a lui Tarantino, dar in afara Statelor s-a renuntat la acest format, asa ca astept sa il vad sip e celalalt.
În orice caz a fost o experiență foarte amuzantă, care merită repetată cu o pungă mare de popcorn, câteva beri și o gașcă bună de prieteni.
Subscribe to:
Posts (Atom)