M*A*S*H (1970)

Primul gând care vă vine probabil în cap când auziţi de „MASH” e serialul care e pe PRO TV acu 10 ani seara târziu. Îmi amintesc că părinţii mei, mai ales mama se uita cu fervoare. Mie îmi plăcea genericul cu elicopterele...eram clasa întăi doamne. Eh, acel serial de 11 sezoane de un succes imens din 1972 e bazat pe un film de un mare succes din 1970.
Doi chirurgi americani ajung într-o tabără medicală militară din Coreea undeva pe la începutul anilor ’50, în timpul războiului Coreean în care Statele Unite erau implicate. Ah, nu, încă un film anti-război? Dar nu sunt destule?

1. Nu vor exista niciodată destule filme antirăzboi atâta timp cât sunt războaie.
2. Filmul nu e un film care îţi arată ororile războiului din punctul de vedere a unui personaj implicat care îşi pierde inocenţa în proces. E o comedie savuroasă, plasată în război.

Cei doi chirurgi sunt departe de a fi figuri tragice într-un război fără sens. Partea cu războiul e de abia atinsă, frontul nu apare deloc şi singura armă trasă e în timpul unui meci de fotbal. Iar cei doi sunt nişte afemeiaţi, fără respect pentru autoritate, pus pe petreceri, băute şi şotii. Filmul nu are un fir narativ linear ci e compus din mai multe fragmente care ne prezintă aventurile lor mizantropice şi cinice, în care fac glume practice membrilor prea serioşi ai armatei, se distrează cu asistentele şi cu martini. Joacă fotbal american şi chiar în sala de operaţii (cei doi, a se înţelege sunt chirurgi excelenţi) când sunt înconjuraţi de soldaţi murind, glumele lor negre nu lipsesc. E o comedie excelentă şi o veselie continuă...până spre final, când află că se pot întoarce acasă. Deşi e probabil cea mai bună veste pentru ei din tot filmul, par extrem de abătuţi, pentru prima dată nu le arde cheful de glume. Deaorece pentru prima dată pot lăsa garda jos. Căci îţi dai seama că toate glumele, lipsa de seriozitate, umorul negru nu erau altceva decât o metodă de păstra sănătatea mentală în faţa ororilor de care ai zilnic parte. Când te aruncă cineva într-o mare de căcat poţi să te dai bătut sau să-ţi bagi joc de situaţie şi să te convingi că nu e nimic serios (o metodă cred nu prea străină românilor).
Scuzaţi că v-am dezvăluit finalul, dar nu puteam fără; iar oricum e unul din acele filme unde contează călătoria nu destinaţia, şi e o călătorie care merită făcută.
Mai degrabă un film serios extrem de amuzant decât o comedie serioasă, e un film anti-război, anti-sistem, cu mesaje anti-Vietnam (a fost lansat în acea perioadă, referirile la Coreea fiind eliminate). Un film îndrăzneţ (primul film major care să folosească cuvântul „fuck”) condamnat la moarte de studio, dar care a avut succesul anului, nominalizat la cinci premii Oscar si a devenit un clasic instant. Un film haotic care a catapultat carierele actorilor principali: Donald Sutherland, Eliott Gould şi Robert Duvall.

Replici favorite: Asistenta şefă, foarte pro-sistem, e luată în mod vulgar la mişto de protagonist, după plecarea acestuia se întoarce spre alt personaj.

"Hotlips O'Houlihan: I wonder how such a degenerated person ever reached a position of authority in the Army Medical Corps.
Father Mulcahy: He was drafted.

PS: Si desigur acea minunata melodie scrisa pentru film: (imaginile sunt din serial)

The Road

Prima dată când am văzut trailerul pentru acest film nu am rămas impresionat; părea încă un film de acţiune post-apocaliptic cu mesaje de ecologie. Deja vedeam tot filmul, noi am distrus planeta, tată şi fiu se îndreaptă spre sud pentru a supravieţui, câteva momente de dulcegărie să vedem cât de mult se iubesc etc etc, apar tipii cei răi şi îl răpesc pe fiu, tatăl devine o maşină de ucis care omoară de unul singur 30 de tipi, salvează fiul, ajung în sud unde descoperă o singură floare care să dea speranţa că lumea îşi revine. Dar au urmat recenziile, bune, al naibii de bune, apoi apariţia cărţii în librăriile româneşti, şi recenziile pentru carte (care a luat premiul Pulitzer în 2006 şi întâmplător fusese scrisă de tipul care a scris „No Country for Old Men”) şi am început să devin frustrant de curios. Adică chiar e mai mult de filmul ăsta? Iar când într-o perioadă când mă săturasem să aud de „Avatar” (recenzie vine în curând) un critic a zis că e cel mai important film al anului 2009, am zis că fie ce va fi, mă uit la filmul acesta. Nu risc să pierd un film foarte bine de frică să mă plictisesc două ore.
Ei bine, nu ştiu dacă e cel mai important film al anului, dar e printre cele mai importante (atât 2009-lansarea americană, cât şi 2010-lansarea europeană).
Da, este un film despre o lume post-apocaliptică dar nu e nici un SF neinspirat, nici un film de acţiune plin de clişee. Iar personajele principale nu sunt mai mult decât ceea ce par, fiul nu e vreun geniu matematic, sau purtătorul antivirusului care va salva lumea, e doar un băiat speriat, iar tatăl nu este vreun veteran de război, care ştie să facă arme din crengi şi împins de furie are puteri supranaturale, e doar un bărbat care încearcă să-şi apare fiul de frig, foamete şi de alţi oameni, şi e la fel de neajutorat ca oricare om de rând. Şi da sunt şi nişte tipi, răi, dar nu sunt ceva semi-organizaţie conduşi de arch-villain, ci doar nişte oameni care sunt pregătiţi să meargă mai departe pentru a supravieţui. Şi nu e o continua luptă, cursă împotriva lor. Nici măcar nu e un grup anume, cam toţi sunt o ameninţare. Iar deşi ecologia nu e exclusă, nu e un film despre cum omenirea distruge natura. Nu ştim ce s-a întâmplat. Nici nu contează, tot ce ştim e că biosfera e în mare parte moartă, şi puţinii oameni ori luptă cu dinţii pentru supravieţuire ori renunţă complet la ea.
Actoria e minunată, Viggo Mortensen joacă un personaj care trebuie sa fie dur deşi nu asta îi e natura. Un om care trăieşte hărţuit de foamete, frig şi de frica că va fi prins şi mâncat împreună cu fiul său, pe care trebuie să îl înveţe să păstreze speranţa şi să poată face ceea ce e necesar. Un personaj care pe cât e de puternic în interior, pe atât de neputincios e de fapt. Băiatul de vreo 9 ani e jucat de Kodi Smit-McPhee, care debutează foarte convingător. Iar în roluri secundare îi avem pe Charlize Theron, Robert Duvall, Garret Dillahunt şi Guy Pearce; fiecare mâncat pe interior de soarta comună a omenirii, fiecare luptând cu această soartă cum poate.
Filmul are aerul poetic de tranchilitate violentă pe care a avut-o „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, lucru la care probabil contribuie şi faptul că Nick Cave şi Warren Ellis au compus muzica pentru ambele. (Garret Hunt are şi roluri secundare în amândouă)
E un film poetic, lipsit de clişee şi greu de digerat. Este gri, apăsător dar minunat. E plin de orori, dar orori umane înfricoşător de posibile. E un film care nu încearcă să construiască o tensiune şi să-ţi dea un deznodământ hollywoodian, ci începe direct cu problemele şi nu te scoate din ele, nici măcar la final, care poate fi bun sau rău, depinde de tine. Nu poţi pentru nici o secundă prevedea ce se va întâmplă, căci reuşeşte să fie aleatoriu cu momentele de tensiune şi cu cele de pace minunată, dar totuşi se menţine linear. Un film lent dar care te ţine lipit de ecran.
Un film minunat care te va bântui.