Al doilea trailer de la noul film a lui Christopher Nolan, cu Leonardi di Caprio si Ellen Page.
cinefilia: incurabilă
Thursday, December 31, 2009
Wednesday, December 30, 2009
Reclama: Cuvinte Online
Am publicat aici deja o recenzie la "A Christmas Carol", dar mai lucrez si cu alte publicatii:
Monday, December 28, 2009
Monolog: Taxi Driver - You talkin' to me?
O scena complet improvizata de Robert De Niro si pe care a trebuit sa o privim din nou di din nou di din nou in nenumarate parodii, asta in conditia in care multi nu vazuseram originalul:
Monday, December 21, 2009
Trailer: Clash of The Titans
OMG! ce tare arata chestia asta. poate e masculinitatea din mine care isi arata capul, a carui impuls de a vedea lupte demente intre cat mai multe creaturi mari si puternice invinge logica care imi spune: "ok, efecte tari, si arata ca o combinatie intre pirates of the caribbean, lotr, narnia, hercules, xena si age of mythology".
trailere sunt facute fie cat mai ademenitoare, oricat de naspa ar fi filmul, dar pt prima data anul asta la un film de genul, pot sa zic ca trailerul m-a facut sa vreau sa vad filmul cat mai repede. probabil voi fi dezamagit, dar sunt pregatit pentru acest risc.
trailere sunt facute fie cat mai ademenitoare, oricat de naspa ar fi filmul, dar pt prima data anul asta la un film de genul, pot sa zic ca trailerul m-a facut sa vreau sa vad filmul cat mai repede. probabil voi fi dezamagit, dar sunt pregatit pentru acest risc.
19 ani 11 luni 29 de zile
…au trecut de la începutul Revoluţiei Româneşti din 1989, dar umbrele regimului comunist sunt departe de a se ridica de pe societatea romănească. Lucru care se observă şi în filmele româneşti din anii recenţi, care tratează des subiectul, mai direct sau mai subtil, mai serios mai satiric.
Tatăl socialismului, Lenin, a prevăzut că dintre toate formele artistice, cinematografia...
Articol complet pe site-ul Cuvinte Online
Tatăl socialismului, Lenin, a prevăzut că dintre toate formele artistice, cinematografia...
Articol complet pe site-ul Cuvinte Online
Sunday, December 13, 2009
Monolog: A Few Good Man - You can't handle the truth
Clasicul moment din "A Few Good Man" cand Jack Nicholson ii da o lectie tanarului Tom Cruise, probabil ina din cele mai parodiate replici din ultimii 20 de ani:
Friday, December 11, 2009
Poster: Nunta Muta
Surrealism, bucurie, tristete, intr-o singura imagina simpla. O imagine puternica dintr-un film puternic.
Thursday, December 10, 2009
Monolog: Blade Runner - ...like tears in rain
Spre finalul clasicului SF "Blade Runner" personajul lui Rutger Hauer (in cel mai bun rol al sau, dupa parerea mea) ne ofera acest scurt monolog, care ofera una din cele mai frumoase si poetice metafore despre efemeritatea vietii. Nu conteaza ca nu va plac SF-urile, e un scurt monolog minunat.
Rezultat Poll
conform pollului pe care l-am avut saptamana asta presedintele tarii este de fapt Chewbacca, voturile au fost furate!!!!!!! Stai! Nu e bine.
Am facut acel poll sa vad daca sunt oameni care citesc chestia asta, adica daca nu citesc degeaba. Am zis ca daca nu o sa am cel putin 5 cititor sa inchid si blogul asta, adica mai multi cititori nu cred ca voi atrage. Se pare ca au fost totusi 9. Wow, noua cititori pe saptamana, brilliant. Dar au fost mai mult de 5 deci voi continua.
Dar daca tot cititi articolul dati si voi un click sub articol pt a va exprima parerea despre post, si un comment din cand in cand nu strica...
I just wanna know I'm not alone out here!
Am facut acel poll sa vad daca sunt oameni care citesc chestia asta, adica daca nu citesc degeaba. Am zis ca daca nu o sa am cel putin 5 cititor sa inchid si blogul asta, adica mai multi cititori nu cred ca voi atrage. Se pare ca au fost totusi 9. Wow, noua cititori pe saptamana, brilliant. Dar au fost mai mult de 5 deci voi continua.
Dar daca tot cititi articolul dati si voi un click sub articol pt a va exprima parerea despre post, si un comment din cand in cand nu strica...
I just wanna know I'm not alone out here!
Wednesday, December 9, 2009
Poster: Miller's Crossing, Barton Fink
Si ca sa termin cu acest subiect, iata si posterele, care sunt pe masura celor 2 filme.
In primul rand "Miller's Crossing", posterul reda unul din cele mai importante si intense momente din film, uciderea unui om intr-o padure. Desi in centrul imaginii ii avem pe cei doi barbati, imaginea este ocupata in mare parte de natura frumoasa a unei paduri. Serenitatea contrasteaza violenta aducand-o si mai mult in evidenta. O tema frecventa in film.
Posterul Barton Fink reda perfect starea de spirit a filmului, panica si confuzia, si arata centrare asupra lui Barton. Dar stai un pic imagini ne-naturale (sepia), imagini granulate, focalizare pe fata personajului principal care are o privire panicata si o frizura ciudata, inalta si luminata la varf. Parca am mai vazut asta undeva. Sunt sigur ca daca nu a fost coincidenta nu a fost nici incercare de furt ci un omagiu.
In primul rand "Miller's Crossing", posterul reda unul din cele mai importante si intense momente din film, uciderea unui om intr-o padure. Desi in centrul imaginii ii avem pe cei doi barbati, imaginea este ocupata in mare parte de natura frumoasa a unei paduri. Serenitatea contrasteaza violenta aducand-o si mai mult in evidenta. O tema frecventa in film.
Posterul Barton Fink reda perfect starea de spirit a filmului, panica si confuzia, si arata centrare asupra lui Barton. Dar stai un pic imagini ne-naturale (sepia), imagini granulate, focalizare pe fata personajului principal care are o privire panicata si o frizura ciudata, inalta si luminata la varf. Parca am mai vazut asta undeva. Sunt sigur ca daca nu a fost coincidenta nu a fost nici incercare de furt ci un omagiu.
De două ori doi Coen
Şi nu, asta nu rezultă în patru filme, ci în două filme regizate şi scrise de cei doi fraţi Coen, pe care i-am preaslăvit într-un post anterior, deci voi sări peste acea parte de data asta.
Miller’s Crossign (1990) e primul din cele două filme despre care voi scrie. Bazat în vremea Prohibiţiei, este un film cu gangsteri dintr-un oraş ceva mai mic decât locul de joacă a lui Al Capone, dar nu destul de mic pentru a elimina posibilitatea de a susţine mai multe grupe rivale. Personajul principal este Tom Reagen (Gabriel Byrne) un irlandez alcoolic care este mâna dreapta a tipului care conduce de fapt oraşul, gangsterul şef Leo (Albert Finney). Filmul începe cu un gangster mai mic italian care a fost înşelat de un angajat evreu, Bernie (John Torturro), şi care cere permisiune de la Leo pentru a ucide acest angajat. Leo nu îi dă permisiunea deoarece are o relaţie cu sora lui Bernie, Verna (Marcia Gay Harden, pe care o ştim din „Pollock” şi „Mystic River”). Doar că Verna îl are ca amant pe...pampampam...Tom, personajul nostru principal.
Gangsterul italian menţionat mai sus puţin pe care deja l-aţi uitat pentru că v-am bombardat cu o groază de personaje şi relaţiile lor, se simte jignit la refuzul lui Leo şi decide să pornească un război împotriva sa. Şi cam ăsta e începutul filmului.
Să începem cu părţile negative, şi anume una, faptul că fraţii Coen tind să construiască o reţea complicată între personaje, dar mai ales faptul că în primul şi primul rând, înaintea să înceapă acţiunea propriu-zisă a filmului, încearcă să bage pe gât publicului acea reţea, în loc să combine cele două elemente. Defect care s-a observat şi în „The Big Lebowski”, dar ca şi în acel film a doua parte a filmului compensează pentru prima, şi chiar dacă o vreme eşti cam derutat, nu eşti lăsat în ceaţă prea multă vreme, şi o dată ce te-ai prins ce şi cum, vei aprecia cu atât mai mult filmul.
Părţile bune: probabil primul film care a redefinit major genul filmelor gangster a fost „The Godfather”, care a avut o cu totul altă abordare, a păstrat realismul violenţei, dar nu a făcut din aceasta personajul principal, şi a prezentat drama personajelor. Şi, foarte important, a eliminat poliţiştii şi civilii din poveste, fără eroi şi victime, şi astfel a asigurat că filmul nu va fi o joacă de-a mâţa şi pisica între tipii buni şi ăia răi; în momentul în care toate personajele sunt criminali cine mai e tipul bun şi cine ăla rău?
„Miller’s Crossing” nu a avut o influenţă chiar atât de majoră asupra genului, dar a contribuit şi el. Ca şi în filmul lui Coppola filmul se bazează pe dramă şi personaje, nu acţiune, şi elementul inocent este eliminat, personajele sunt iarăşi criminali vs. criminali. Filmul are însă o abordare mai realistă, lăsând la o parte acele ierarhii şi ritualism aproape sacrosanct din „The Godfather”, înlocuind-ul cu personaje veridice, oameni simpli care sunt prinşi în acest joc, şi vor să îl joace.
Actoria este cu siguranţă un mare plus al filmului, Gabriel Byrne duce foarte bine în spate întreaga acţiune şi poveste, înţelegând tipul prins între dragoste şi loialitate. Iar personajele secundare au şi ele parte de actori foarte buni, Albert Finney pendulează credibil între putere ridicularizare, iar Steve Buscemi, Jon Polito şi John Torturro, actori a căror nume au devenit asociate cu cel al fraţilor Coen, au roluri scurte dar care sunt sarea şi piperul unei ciorbe foarte bune, mai ales Torturro care în unele scene fură spectacolul.
Povestea, în ciuda la defectele enumerate, e foarte ingenios construită şi cu dialog foarte bine scris. Şi deşi drama e puternică, fiind un film cu gangsteri nu pot lipsi câteva scene de acţiune, din care şi Tarantino s-a inspirat (o scenă din Kill Bill Vol. 1 fiind un omagiu adus uneia din acest film). Şi fiind un film Coen se regăseşte şi un pib de umor.
Barton Fink (1991) este un film pe care cei doi fraţi l-au scris în două săptămâni când făceau pauză de la a scrie „Miller’s Crossing”, şi o dată ce acela a avut o premieră de succes, s-au şi apucat să filmeze.
Filmul are loc în 1941 unde Barton Fink (John Torturro), un scriitor cu inclinaţii politice spre stânga, se bucură de succesul primei sale piese de teatru. Imediat îi este oferită şansa de a scrie scenarii la Hollywood, ofertă pe care este reticent să o accepte, deoarece cred că în lumea starletelor nu va avea contact cu omul de rând, dar având nevoie de bani se complace. Se cazează la un hotel puţin ciudat unde face cunoştiinţă cu vecinul său prietenos şi guraliv, Charlie (John Goodman).
Fink primeşte imediat slujba de a scrie scenariul pentru un B-movie despre wrestling, doar că necunoscând genul şi nescriind până acum pentru film, el îşi dă seama că suferă de writer’s block. Aşa că încearcă să intre un contact cu un scriitor pe care îl admiră, dar care şi-a prostituat talentul demult Hollywood-ului (personaj bazat deloc subtil pe William Faulkner). Când însă acesta se dovedeşte a fi un alcoolic nesuferit, Barton dezvoltă o relaţie intimă cu iubita acestuia. Aici lucrurile iau o întorsătură proastă.
Filmul a avut premiera la Cannes, unde a avut o recepţie neaşteptat de bună, fiind singurul film care a luat premiul pentru regizor, actor şi Palme d’Or-ul (unanim) (va rămâne şi ultimul film cu aceasta performanţă, căci din următorul an s-a decretat ca nici un film să nu poate lua mai mult de 2 premii). Filmul este mult mai bine ritmat şi linear decât „Miller’s Crossing”, fiind de data asta bazat mai mult pe personaj decât acţiune.
Pe lângă prezentarea sistemului Hollywood-an, filmul explorează o varietate de teme, de la cele politice, istorice la cele religioase, filozofice, morale.
Imaginile şi cinematografia joacă şi ele un rol important, redând detaliat aerul anilor ’40 dar şi un sentiment claustrofobic paralel cu cel al personajelor.
Actoria e şi ea din nou la un înalt nivel. Filmul nu l-a lansat pe Torturro, dar i-a propulsat cariera cu siguranţă, iar John Goodman, care a avut parte de roluri bune sau mai puţin bune, a primit aici unul din cele mai bune din cariera sa, prinzând atât umorul care îi este specific dar lăsându-i loc pentru dezvoltare dramatică.
Un film puţin bizar, cu influenţe kafkaeşti-lynchiene, greu de categorisit, dar care şi-a lăsat amprenta în istoria cinematografică.
Miller’s Crossign (1990) e primul din cele două filme despre care voi scrie. Bazat în vremea Prohibiţiei, este un film cu gangsteri dintr-un oraş ceva mai mic decât locul de joacă a lui Al Capone, dar nu destul de mic pentru a elimina posibilitatea de a susţine mai multe grupe rivale. Personajul principal este Tom Reagen (Gabriel Byrne) un irlandez alcoolic care este mâna dreapta a tipului care conduce de fapt oraşul, gangsterul şef Leo (Albert Finney). Filmul începe cu un gangster mai mic italian care a fost înşelat de un angajat evreu, Bernie (John Torturro), şi care cere permisiune de la Leo pentru a ucide acest angajat. Leo nu îi dă permisiunea deoarece are o relaţie cu sora lui Bernie, Verna (Marcia Gay Harden, pe care o ştim din „Pollock” şi „Mystic River”). Doar că Verna îl are ca amant pe...pampampam...Tom, personajul nostru principal.
Gangsterul italian menţionat mai sus puţin pe care deja l-aţi uitat pentru că v-am bombardat cu o groază de personaje şi relaţiile lor, se simte jignit la refuzul lui Leo şi decide să pornească un război împotriva sa. Şi cam ăsta e începutul filmului.
Să începem cu părţile negative, şi anume una, faptul că fraţii Coen tind să construiască o reţea complicată între personaje, dar mai ales faptul că în primul şi primul rând, înaintea să înceapă acţiunea propriu-zisă a filmului, încearcă să bage pe gât publicului acea reţea, în loc să combine cele două elemente. Defect care s-a observat şi în „The Big Lebowski”, dar ca şi în acel film a doua parte a filmului compensează pentru prima, şi chiar dacă o vreme eşti cam derutat, nu eşti lăsat în ceaţă prea multă vreme, şi o dată ce te-ai prins ce şi cum, vei aprecia cu atât mai mult filmul.
Părţile bune: probabil primul film care a redefinit major genul filmelor gangster a fost „The Godfather”, care a avut o cu totul altă abordare, a păstrat realismul violenţei, dar nu a făcut din aceasta personajul principal, şi a prezentat drama personajelor. Şi, foarte important, a eliminat poliţiştii şi civilii din poveste, fără eroi şi victime, şi astfel a asigurat că filmul nu va fi o joacă de-a mâţa şi pisica între tipii buni şi ăia răi; în momentul în care toate personajele sunt criminali cine mai e tipul bun şi cine ăla rău?
„Miller’s Crossing” nu a avut o influenţă chiar atât de majoră asupra genului, dar a contribuit şi el. Ca şi în filmul lui Coppola filmul se bazează pe dramă şi personaje, nu acţiune, şi elementul inocent este eliminat, personajele sunt iarăşi criminali vs. criminali. Filmul are însă o abordare mai realistă, lăsând la o parte acele ierarhii şi ritualism aproape sacrosanct din „The Godfather”, înlocuind-ul cu personaje veridice, oameni simpli care sunt prinşi în acest joc, şi vor să îl joace.
Actoria este cu siguranţă un mare plus al filmului, Gabriel Byrne duce foarte bine în spate întreaga acţiune şi poveste, înţelegând tipul prins între dragoste şi loialitate. Iar personajele secundare au şi ele parte de actori foarte buni, Albert Finney pendulează credibil între putere ridicularizare, iar Steve Buscemi, Jon Polito şi John Torturro, actori a căror nume au devenit asociate cu cel al fraţilor Coen, au roluri scurte dar care sunt sarea şi piperul unei ciorbe foarte bune, mai ales Torturro care în unele scene fură spectacolul.
Povestea, în ciuda la defectele enumerate, e foarte ingenios construită şi cu dialog foarte bine scris. Şi deşi drama e puternică, fiind un film cu gangsteri nu pot lipsi câteva scene de acţiune, din care şi Tarantino s-a inspirat (o scenă din Kill Bill Vol. 1 fiind un omagiu adus uneia din acest film). Şi fiind un film Coen se regăseşte şi un pib de umor.
Barton Fink (1991) este un film pe care cei doi fraţi l-au scris în două săptămâni când făceau pauză de la a scrie „Miller’s Crossing”, şi o dată ce acela a avut o premieră de succes, s-au şi apucat să filmeze.
Filmul are loc în 1941 unde Barton Fink (John Torturro), un scriitor cu inclinaţii politice spre stânga, se bucură de succesul primei sale piese de teatru. Imediat îi este oferită şansa de a scrie scenarii la Hollywood, ofertă pe care este reticent să o accepte, deoarece cred că în lumea starletelor nu va avea contact cu omul de rând, dar având nevoie de bani se complace. Se cazează la un hotel puţin ciudat unde face cunoştiinţă cu vecinul său prietenos şi guraliv, Charlie (John Goodman).
Fink primeşte imediat slujba de a scrie scenariul pentru un B-movie despre wrestling, doar că necunoscând genul şi nescriind până acum pentru film, el îşi dă seama că suferă de writer’s block. Aşa că încearcă să intre un contact cu un scriitor pe care îl admiră, dar care şi-a prostituat talentul demult Hollywood-ului (personaj bazat deloc subtil pe William Faulkner). Când însă acesta se dovedeşte a fi un alcoolic nesuferit, Barton dezvoltă o relaţie intimă cu iubita acestuia. Aici lucrurile iau o întorsătură proastă.
Filmul a avut premiera la Cannes, unde a avut o recepţie neaşteptat de bună, fiind singurul film care a luat premiul pentru regizor, actor şi Palme d’Or-ul (unanim) (va rămâne şi ultimul film cu aceasta performanţă, căci din următorul an s-a decretat ca nici un film să nu poate lua mai mult de 2 premii). Filmul este mult mai bine ritmat şi linear decât „Miller’s Crossing”, fiind de data asta bazat mai mult pe personaj decât acţiune.
Pe lângă prezentarea sistemului Hollywood-an, filmul explorează o varietate de teme, de la cele politice, istorice la cele religioase, filozofice, morale.
Imaginile şi cinematografia joacă şi ele un rol important, redând detaliat aerul anilor ’40 dar şi un sentiment claustrofobic paralel cu cel al personajelor.
Actoria e şi ea din nou la un înalt nivel. Filmul nu l-a lansat pe Torturro, dar i-a propulsat cariera cu siguranţă, iar John Goodman, care a avut parte de roluri bune sau mai puţin bune, a primit aici unul din cele mai bune din cariera sa, prinzând atât umorul care îi este specific dar lăsându-i loc pentru dezvoltare dramatică.
Un film puţin bizar, cu influenţe kafkaeşti-lynchiene, greu de categorisit, dar care şi-a lăsat amprenta în istoria cinematografică.
Monday, December 7, 2009
Poster: Hunger
Despre filmul "Hunger" am vorbit mai devreme. Si pentru ca la un moment dat tratam postere compuse din cercuri concentrice, acesta nu poate lipsi. Desi nu asta e motivul pentru care l-am ales.
De data asta nu mai e vorba de un SF ci de o drama violenta, iar cercurile nu prezinta o latura stiintifica ci pur artistica.
Imaginea e preluata direct din film, unde nu apare pentru mult timp, dar are o simbolistica puternica.
Ni se sugereaza o serenitate, o stare de calm oarecum, simti ca te poti scufunda si pierde in seria de cercuri fragmentate. In acelasi timp culorile, mai ales cea a cercurilot te face sa te gandesti la mizerie, murdarie. Iar starea incompleta cercurilor sugereaza o natura distructiva.
Dar de toate astea nu vei fi complet constient pana nu vezi filmul, a carui estetica puternica si compozitie posterul a prins-o foarte bine.
Frumusete in abjectie, serenitate in violenta. Libertate in suferinta.
De data asta nu mai e vorba de un SF ci de o drama violenta, iar cercurile nu prezinta o latura stiintifica ci pur artistica.
Imaginea e preluata direct din film, unde nu apare pentru mult timp, dar are o simbolistica puternica.
Ni se sugereaza o serenitate, o stare de calm oarecum, simti ca te poti scufunda si pierde in seria de cercuri fragmentate. In acelasi timp culorile, mai ales cea a cercurilot te face sa te gandesti la mizerie, murdarie. Iar starea incompleta cercurilor sugereaza o natura distructiva.
Dar de toate astea nu vei fi complet constient pana nu vezi filmul, a carui estetica puternica si compozitie posterul a prins-o foarte bine.
Frumusete in abjectie, serenitate in violenta. Libertate in suferinta.
Sunday, December 6, 2009
Monolog: The Great Dictator - I do not want to be an Emperor
"The Great Dictator" (1941) a fost primul film cu vorbe al marelui Chaplin. A fost primul film care il critica pe Hitler, intr-o perioada cand America nu era sigura daca il vor pe Hitler ca aliat sau dusman, a fost primul film care a prezentat situatia evreilor din Germania, intr-o perioada in care antisemitismul nu era foarte ascuns de americani. Filmul ne-a dat cateva scene care au ramas printre cele mai memorabile scende comedie din istorie, dar si cateva scene serioase.
Monologul de la finalul filmului e unul din acele momente. Desi ar fi putut in multe momente sa cada in absurd, sa para exagerat dramatic si dulceag, pasiunea si sinceritatea cu care Chaplin livreaza vorbele evita astfel de chestii, iar desi textul a fost scris pentru societatea de acum 70 de ani, aproape fiecare vorba e perfect valabila si azi/
Premiza: Chaplin joaca un barbier evreu care a luptat in Primul Razboi Mondial, cand si-a pierdut memoria si a petrecut vreo 12 ani in spital. Cand se intoarce acasa nu are habar despre noul razboi, despre noul dictator sau despre felul cum sunt tratati evreii, si incepe o mica revolta. Pe de alta parte il joaca pe numitul dictator pe nume Hynkel, care vrea sa cucereasca lumea si sa elimine evreii. Ideea e ca la final pentru a nu fi ucis barbierul profita de faptul ca arata exact ca dictatorul si se da drept acesta, si pentru a nu fi prins i se cere un discurs:
Monologul de la finalul filmului e unul din acele momente. Desi ar fi putut in multe momente sa cada in absurd, sa para exagerat dramatic si dulceag, pasiunea si sinceritatea cu care Chaplin livreaza vorbele evita astfel de chestii, iar desi textul a fost scris pentru societatea de acum 70 de ani, aproape fiecare vorba e perfect valabila si azi/
Premiza: Chaplin joaca un barbier evreu care a luptat in Primul Razboi Mondial, cand si-a pierdut memoria si a petrecut vreo 12 ani in spital. Cand se intoarce acasa nu are habar despre noul razboi, despre noul dictator sau despre felul cum sunt tratati evreii, si incepe o mica revolta. Pe de alta parte il joaca pe numitul dictator pe nume Hynkel, care vrea sa cucereasca lumea si sa elimine evreii. Ideea e ca la final pentru a nu fi ucis barbierul profita de faptul ca arata exact ca dictatorul si se da drept acesta, si pentru a nu fi prins i se cere un discurs:
Jim Carrey e Scrooge in varianta lui Zemeckis de la „A Christmas Carol” (2009)
Acum că v-am atras atenţia (sau nu) sar direct la concluzie: Atâta potenţial irosit.
Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani.
Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante.
Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou)
În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună.
Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea.
Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute.
M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit.
Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile.
Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi?
Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult.
Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine.
Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).
Crăciun Fericit!
Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani.
Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante.
Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou)
În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună.
Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea.
Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute.
M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit.
Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile.
Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi?
Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult.
Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine.
Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).
Crăciun Fericit!
Saturday, December 5, 2009
Poster: Eraserhead
Alt poster iconic al unui film cult. "Eraserhead" a lui David Lynch, unul din primele sale proiecte, si probabil (scuzati un moment de proprie opinie) cel mai ciudat si cel mai bun. Filmul care nu a spart conventiile ce a intrebat "Ce-s alea?", si care a socat si a oripilat generatii de iubitori de filme.
Posterul se potriveste perfect cu tonalitatea filmului, imagine simpla, alb-negru a protagonistului invaluit de praf si cu o privire de panicata/misterioasa/blanda. Da, posterul a prins ciudatenia, posomorarea, desertaciunea, dar si frumusetea, estetica intunecata si simplista.
Posterul se potriveste perfect cu tonalitatea filmului, imagine simpla, alb-negru a protagonistului invaluit de praf si cu o privire de panicata/misterioasa/blanda. Da, posterul a prins ciudatenia, posomorarea, desertaciunea, dar si frumusetea, estetica intunecata si simplista.
Friday, December 4, 2009
Reclama: Film documentar: Sibiu 1989
"Octavian Repede este un tânăr care a lucrat tot anul 2009 pentru a realiza un film documentar la 20 de ani de la Revoluţie dedicat evenimentelor de la Sibiu din decembrie 1989. Filmul cu o durată de 53 minute adună în secvenţe dramatice deopotrivă mitul şi realitatea tragicelor evenimente din oraşul de pe malul Cibinului, acum 20 de ani. "Documentarul nu se erijează într-o anchetă febrilă a evenimentelor, ci încearcă într-o viziune artistică să readucă în ochii sibienilor un eveniment marginalizat şi uitat de contemporaneitate: acum 20 de ani pe străzile Sibiului s-a vărsat sânge pentru binele colectiv""
"Documentarul "Sibiu 1989" este un omagiu adus tuturor cetăţenilor din Sibiu, care acum 20 de ani, au luptat pentru o Românie mai bună. O poveste autentică despre speranţă, curaj şi libertate în oraşul de pe malul Cibinului."
Filmul va fi proiectat la Casa de Cultura a Sindicatelor, la ora 18 pe data de 21 Decembrie.
Sursa si articolul complet: Sibiu100%
"Documentarul "Sibiu 1989" este un omagiu adus tuturor cetăţenilor din Sibiu, care acum 20 de ani, au luptat pentru o Românie mai bună. O poveste autentică despre speranţă, curaj şi libertate în oraşul de pe malul Cibinului."
Filmul va fi proiectat la Casa de Cultura a Sindicatelor, la ora 18 pe data de 21 Decembrie.
Sursa si articolul complet: Sibiu100%
Monolog: Good Will Hunting - Why not work at the NSA?
Acu cateva zile am postat un articol cu mai multe recenzii, printre care si la "The 25th Hour", la care am atasat un monolog.
Tot acum cateva zile am inceput diversificarea articolelor facand un fel de recenzii/prezentari la postere clasice sau memorabile.
Pentru ca este un blog despre intreaga arta a cinematografiei voi diversifica si mai mult si voi mai face cate un top, si voi posta muzica/dialoguri/monologuri/momente memorabile.
Ma gandeam sa postez al doilea monolog din 'The 25rh Hour', dar cum e strans legat de film si de final (si cum sper ca recenzia mea v-a determinat sa-l vizionati) am decis sa nu.
Monologul selectat pe azi e din "Good Will Hunting", film care nu m-a impresionat pe cat ma asteptam, dar are niste parti foarte bine scrise, asta fiind una:
PS: poate ajuta sa stiti ca personajul lui Matt Damon e un geniu matematician, si altele.
PPS: in urmatoarele posturi monologurile mele nu vor mai aparea sau vor fi mai scurte
PPPS: Postul numarul 100, yey
Tot acum cateva zile am inceput diversificarea articolelor facand un fel de recenzii/prezentari la postere clasice sau memorabile.
Pentru ca este un blog despre intreaga arta a cinematografiei voi diversifica si mai mult si voi mai face cate un top, si voi posta muzica/dialoguri/monologuri/momente memorabile.
Ma gandeam sa postez al doilea monolog din 'The 25rh Hour', dar cum e strans legat de film si de final (si cum sper ca recenzia mea v-a determinat sa-l vizionati) am decis sa nu.
Monologul selectat pe azi e din "Good Will Hunting", film care nu m-a impresionat pe cat ma asteptam, dar are niste parti foarte bine scrise, asta fiind una:
PS: poate ajuta sa stiti ca personajul lui Matt Damon e un geniu matematician, si altele.
PPS: in urmatoarele posturi monologurile mele nu vor mai aparea sau vor fi mai scurte
PPPS: Postul numarul 100, yey
Thursday, December 3, 2009
Poster: A Clockwork Orange
Una din cele mai iconice imagini a celei de-a doua jumatati a secolului 20, si a curentului Post-Modern (mai ales perioada Warhol).
Filmul lui Kubrick dupa cartea lui Burgess, un SF despre un viitor cam intunecat, despre o societate in decadere, unde tinerii participa cu mare placere in actiuni de Ultraviolenta. O viziune amenintatoare fara complicatii, redata foarte bine de un poster simplist, in care un Alex de Large distruge puritatea alba a posterului venind dintr-o lume mai inunecata, uitande-se la noi seductiv si amenintator, tinand spre noi un cutit.
Un poster controversat pentru un film controversat. Nu cred ca azi publicarea unui poster care explica un film ca si: "Being the adventures of a young man whose principal interests are rape, ultra-violence and Beethoven." ar mai fi posibila.
Alaturi de monograma lui Guevara, una din cele mai des intalnite pe tricouri sau parodiate imagini din secolul trecut (si curent)
Filmul lui Kubrick dupa cartea lui Burgess, un SF despre un viitor cam intunecat, despre o societate in decadere, unde tinerii participa cu mare placere in actiuni de Ultraviolenta. O viziune amenintatoare fara complicatii, redata foarte bine de un poster simplist, in care un Alex de Large distruge puritatea alba a posterului venind dintr-o lume mai inunecata, uitande-se la noi seductiv si amenintator, tinand spre noi un cutit.
Un poster controversat pentru un film controversat. Nu cred ca azi publicarea unui poster care explica un film ca si: "Being the adventures of a young man whose principal interests are rape, ultra-violence and Beethoven." ar mai fi posibila.
Alaturi de monograma lui Guevara, una din cele mai des intalnite pe tricouri sau parodiate imagini din secolul trecut (si curent)
Noul film Coen Bros: A Serious Man
Scris şi regizat de fraţii Coen
Cu: Michael Stuhlbarg, Richard Kind, Fred Melamed
Gen: Comedie neagră/Dramă
Durata: 105 min
Când mă gândesc la fraţii Coen primul lucru care îmi vine în minte este „diversitate”, am mai spus-o, o spun acum şi o voi mai spune, pentru că fiecare film al lor e complet diferit de precendentul, ca poveste, ca gen, stilistic, tăt! Celelalte lucruri ar fi originalitate şi o dragoste enormă pentru mediul filmului în general. La ei se vede că nu-s doar nişte oameni cu viziuni, care vor să creeze ceva conform propriului idealistic, ci că au respirat filme de când au fost mici.
Cineva a spus că lui nu îi plac deloc fraţii Coen, ceea ce ar fi fost o replică pe care aş fi înţeles-o dacă s-ar fi referit la Lynch, Gilliam sau alt auteur, pentru că la filmele lor se găsesc multe elemente comune, dar poţi displace pe cineva care la fiecare nouă creaţie se reinventează pe sine şi întreg genul cinematografic? Probabil că da, dar mi se pare puţin drastic.
Acum nu vreau să zic că tot ce fac cei doi e genial, încă nu înţeleg la ce le-a stat mintea cu „The Ladykillers”, dar au câteva filme foarte bune „Miller’s Crossing”, „Barton Fink” (recenzii în curând), „Fargo”, „The Big Lebowski” (film cult după care s-a format o religie, nu glumesc)(recenzii disponibile pe site) şi desigur „No Country for Old Men”.
Dar să terminăm cu datele pe fundal, că asta se vrea totuşi recenzie nu disertaţie pupincuristă despre regizori (they’re just do damn good).
Noul film semnat Coen se numeşte „A Serious Man” şi probabil nu sunt primul care spune asta, dar e cel mai matur film al lor.
Pe scurt, filmul e inspirat din povestea biblică a lui Iov, adică atunci când Dumnezeu plictisindu-se a făcut un pariu cu Diavolul cum că cel mai credincios evreu nu îşi va pierde credinţa o dată ce Dumnezeu îl blestemă (pentru că ştim cu toţii că fiinţa supremă care a creat universul e de fapt un copil de 10 ani care se lasă păcălit de orice pariu idiot: „Pun pariu că nu te va mai adora dacă îi distrugi viaţa!” „Ba da!” „Ba nuuu!” „Ba daaa!” „Ba nu ba nu ba nu ba nu” „de un trilion de ori ba da!”). Filmul e plasat în 1967 şi ni-l prezintă pe Larry Gopnik, e un profesor universitar de mecanică cuantică, cam bleg aşa, dar un om sincer cu valori morale puternice, şi care aşteaptă să fie titularizat. Doar că fiul să de 13 ani fumează iarbă la şcoală pe care o plăteşte cu bani furaţi de la sora sa, care la rândul ei i-a furat de la tatăl lor, ea gândindu-se doar la spălatul părului; fratele lui Larry, un bărbat cu probeme mentale, de sănătate şi cu legea locuieşte cu ei, enervând pe toată lumea; titularizarea pare a fi pusă în pericol de scrisori anonime de defăimare; şi soţia îl anuntă din senin că vrea să diforţeze căci şi-a găsit alt bărbat, care îl convinge să se mute într-un motel ieftin. Şi da, problemele de abia încep.
Gopnik nu se opune problemelor sale, lăsându-se controlat şi călcat de ele, dar încearcă totuşi să afle care e motivul pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra sa. Nu găseşte însă răspunsul nici în ştiinţă nici în religie, filmul putând fi un argument atât pentru existenţa a coincidenţelor fără motiv cât şi pentru inexistenţa lor.
Bazat pe atmosferă şi nu pe acţiune, filmul are un ritm mai lent, dar totuşi alert.
Personajele secundare nu sunt prea aprofundate, dar asta pentru că Larry chiar ocupă centrul filmului.
Vizual filmul arată foarte bine, prinzând prin tonalitate foarte bine era psihedelicului, a lui Nixon şi LBJ, al hippioţilor şi a Vietnamului (chiar dacă acestea nu sunt menţionate în film, aura lor se manifesta).
Pelicula se desfăşoară singură lăsând totuşi destule momente şi teme la care te poţi întoarce pentru reinterpretare. Şi deşi nu are aproape nici un moment cu adevărat amuzant, se poate considera totuşi o comedie, lăsându-te mereu oarecum amuzat într-un mod ciudat care nu te face să te simţi bine în legătură cu tine. A Serious Comedy.
Cu: Michael Stuhlbarg, Richard Kind, Fred Melamed
Gen: Comedie neagră/Dramă
Durata: 105 min
Când mă gândesc la fraţii Coen primul lucru care îmi vine în minte este „diversitate”, am mai spus-o, o spun acum şi o voi mai spune, pentru că fiecare film al lor e complet diferit de precendentul, ca poveste, ca gen, stilistic, tăt! Celelalte lucruri ar fi originalitate şi o dragoste enormă pentru mediul filmului în general. La ei se vede că nu-s doar nişte oameni cu viziuni, care vor să creeze ceva conform propriului idealistic, ci că au respirat filme de când au fost mici.
Cineva a spus că lui nu îi plac deloc fraţii Coen, ceea ce ar fi fost o replică pe care aş fi înţeles-o dacă s-ar fi referit la Lynch, Gilliam sau alt auteur, pentru că la filmele lor se găsesc multe elemente comune, dar poţi displace pe cineva care la fiecare nouă creaţie se reinventează pe sine şi întreg genul cinematografic? Probabil că da, dar mi se pare puţin drastic.
Acum nu vreau să zic că tot ce fac cei doi e genial, încă nu înţeleg la ce le-a stat mintea cu „The Ladykillers”, dar au câteva filme foarte bune „Miller’s Crossing”, „Barton Fink” (recenzii în curând), „Fargo”, „The Big Lebowski” (film cult după care s-a format o religie, nu glumesc)(recenzii disponibile pe site) şi desigur „No Country for Old Men”.
Dar să terminăm cu datele pe fundal, că asta se vrea totuşi recenzie nu disertaţie pupincuristă despre regizori (they’re just do damn good).
Noul film semnat Coen se numeşte „A Serious Man” şi probabil nu sunt primul care spune asta, dar e cel mai matur film al lor.
Pe scurt, filmul e inspirat din povestea biblică a lui Iov, adică atunci când Dumnezeu plictisindu-se a făcut un pariu cu Diavolul cum că cel mai credincios evreu nu îşi va pierde credinţa o dată ce Dumnezeu îl blestemă (pentru că ştim cu toţii că fiinţa supremă care a creat universul e de fapt un copil de 10 ani care se lasă păcălit de orice pariu idiot: „Pun pariu că nu te va mai adora dacă îi distrugi viaţa!” „Ba da!” „Ba nuuu!” „Ba daaa!” „Ba nu ba nu ba nu ba nu” „de un trilion de ori ba da!”). Filmul e plasat în 1967 şi ni-l prezintă pe Larry Gopnik, e un profesor universitar de mecanică cuantică, cam bleg aşa, dar un om sincer cu valori morale puternice, şi care aşteaptă să fie titularizat. Doar că fiul să de 13 ani fumează iarbă la şcoală pe care o plăteşte cu bani furaţi de la sora sa, care la rândul ei i-a furat de la tatăl lor, ea gândindu-se doar la spălatul părului; fratele lui Larry, un bărbat cu probeme mentale, de sănătate şi cu legea locuieşte cu ei, enervând pe toată lumea; titularizarea pare a fi pusă în pericol de scrisori anonime de defăimare; şi soţia îl anuntă din senin că vrea să diforţeze căci şi-a găsit alt bărbat, care îl convinge să se mute într-un motel ieftin. Şi da, problemele de abia încep.
Gopnik nu se opune problemelor sale, lăsându-se controlat şi călcat de ele, dar încearcă totuşi să afle care e motivul pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra sa. Nu găseşte însă răspunsul nici în ştiinţă nici în religie, filmul putând fi un argument atât pentru existenţa a coincidenţelor fără motiv cât şi pentru inexistenţa lor.
Bazat pe atmosferă şi nu pe acţiune, filmul are un ritm mai lent, dar totuşi alert.
Personajele secundare nu sunt prea aprofundate, dar asta pentru că Larry chiar ocupă centrul filmului.
Vizual filmul arată foarte bine, prinzând prin tonalitate foarte bine era psihedelicului, a lui Nixon şi LBJ, al hippioţilor şi a Vietnamului (chiar dacă acestea nu sunt menţionate în film, aura lor se manifesta).
Pelicula se desfăşoară singură lăsând totuşi destule momente şi teme la care te poţi întoarce pentru reinterpretare. Şi deşi nu are aproape nici un moment cu adevărat amuzant, se poate considera totuşi o comedie, lăsându-te mereu oarecum amuzat într-un mod ciudat care nu te face să te simţi bine în legătură cu tine. A Serious Comedy.
Wednesday, December 2, 2009
Tuesday, December 1, 2009
Poster: Fear and Loathing in Las Vegas
Unul dintre cele mai originale postere de film ne prezinta un Johnny Depp distorsionat, serpetin de nerecunoscut, in timp ce lumea din jurul lui pare si ea sa se deformezei un fel de lilieci se nasc din pete de cerneala.
Un film cult despre gasirea visului amerinca, despre apusul unei generatii si a unei culturi si da, despre droguri (toate, in cantitati mari).
Posterul inspirat direct din animatia lui Ralph Steadman, care a a facut desenele originale pentru cartea pseudo-biografica lui Hunter S. Thompson.
Posterul care a facut cu siguranta cativa oameni curiosi, suprinde perfect psihedelismul prezent in tot filmul, distorsionarea simturilor de droguri si felul in care putem percepe (in cel mai lucid stadiu) lumea din jurul nostru:
Un film cult despre gasirea visului amerinca, despre apusul unei generatii si a unei culturi si da, despre droguri (toate, in cantitati mari).
Posterul inspirat direct din animatia lui Ralph Steadman, care a a facut desenele originale pentru cartea pseudo-biografica lui Hunter S. Thompson.
Posterul care a facut cu siguranta cativa oameni curiosi, suprinde perfect psihedelismul prezent in tot filmul, distorsionarea simturilor de droguri si felul in care putem percepe (in cel mai lucid stadiu) lumea din jurul nostru:
Fargo & Burn After Reading
An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Subscribe to:
Posts (Atom)