The Exorcist (1974)

Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA

Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.

P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.

Reclama: Cuvinte Online

"Cu o graţie surprinzătoare, pelicula renunţ[ la multe din standardele de construcţie a unui fir narativ, adoptează în schimb o abordare mai realistă, care e însă ideală pentru povestea spusă, care rămâne în mare parte neprevizibilă."

Intreg articolul aici

The other Avatar: The Last of the Airbenders (trailer)

Cand s-a anuntat filmul "Avatar" multi credeau ca se refera la varianta cinematografica a cartii/serialului manga "Avatar: The Last of the Airbenders" (despre care nu stiu nimic); nu a fost asa, dar iacata ca nici acel film nu se lasa asteptat, au fost nevoiti sa se scape de partea cu "Avatar" din titlu, si l-au pus la regie pe M. Night Shyamalan (despre care puteti zice ce vreti, mie imi place)
Teaser trailerul nu arata rau, dar asta inca nu ne spune nimic:

Where the Wild Things Are (2009)

Max is a about ten. He has a rich imagination, he is very smart and emotionally sensitive. His father has passed away, his sister has reached puberty and only has time for her friends and his mother has her mind wrapped around her job and tries to restart her life with a new boyfriend. Max doesn't understand why the world around him seems to break apart, so he fights back.

After one difficult day he throws a tantrum and gets into an argument with his mother, upset at her he runs away. Soon he finds a boat, which takes him to the Where the Wild Things are. He is crowned king, and all seems well, for a while...

Spike Jonze took a great risk when he turned one of the most beloved children novels and turned it into a movie for adults, because at any point the audience members could've just stopped and think "Wait a minute, why do I care? It's a ten feet tall monster!", but he pulled it off. Maybe because he worked closely with Maurice Sendak, who wrote the original, and probably due to his talent in story-telling, the movie works. It is just one great trip through all those moments from childhood, we have somehow forgotten. The story works, and the characters are greatly penciled, even those who are on screen only for a few minutes, seem realistic and seem to have a complex backstory. Actually, that was the books original appeal, it managed to tell a huge story in 10 sentences, but making it so close to what we know that we could fill out the rest. So does the movie, it often just gives a hint to what is going on, but we get it.

The acting is great, Max Records, the boy who plays Max is incredibly convincing, but so are the others, Catharine Keener in a her short appearence as the mother, and all the actors who did the voices of the wild things seem great choices.

The imagery is beautiful, the pacing is just right, and although much of it is on downer tone, being rather depressive you come out touched, and feeling lighter, and the movie does that without appealing to all sorts of tearjerking tricks.

oh, and the soundtrack; an indie sort of deal at the same level with "Juno" and "Little Miss Sunshine".

I know there were a few little pieces about the movie I didn't like, but I can't remember which those were, which I think speaks for itself.

Poster: Jaws

Inca un clasic. O imagine iconica. In 1975 Steven Spielberg debuta in lumea block-busterelor, iar pentru multe lume dupa acest film mersul la plaja nu a mai insemnat acelasi lucru.

Monolog: 2001: A Space Odyssey - Dave, I'm Afraid...My mind is going

Cine ar fi crezut ca ca ai putea sa simti simpatie pentru un calculator/robot dereglat care ucide oameni? Kubrick a demonstrat ca se poate in capodopera sa SF din 1968.
Moartea lenta a lui HAL9000, pierderea inteligentei este ciudat de asemanatoare experientei umane de imbatranire, iar frica calculatorului e prea familiara.

O scena lenta dar efectiva:

Daybreakers, Sherlock Holmes, Paranormal Activity, Up in the Air

Daybreakers: În urma unui virus majoritatea omenirii e transformată în vampiri. Ceea ce nu e nici o problemă, societatea îşi reia cursul normal, doar noaptea; în plus se deschide o piaţă nouă pentru firme de sânge. Acestea aprovizionează noua societate cu sânge de porc pentru vampiri cu valori morale, care sunt puţini. Aşa că vânarea puţinilor oameni care nu s-au transformat e o ocupaţie profitabilă. Dar oamenii sunt puţini, sânge abia se găseşte, ceea ce agravează transformarea în vampir, infectaţii înfometaţi devenind nişte mutanţi mai mult lilieci decât oameni.
Ethan Hawke joacă un vampir-de-ştiinţă care încearcă să salveze umanitate şi vampiritatea încercând să gasească un leac, Sam Neill e şeful său, corporatistul cel rău care se gândeşte doar la profit şi vrea să prindă fiecare om viu de pe lume şi Willem Dafoe e un redneck care s-ar putea să aibă leacul căutat.
Filmul e original în combinarea inteligentă a SF-ului cu genul filmelor cu vampiri care au cam fost mulse de tot. Aici vampirii nu sunt mistici, sau romantici, ci doar nişte oameni puţini schimbaţi. Dar aspectul societăţii e puţin explorată pentru a lăsa loc multor scene de acţiune.
Filmul încearcă să facă prea multe pentru proriul bine, astfel nu e nici un film de acţiune desăvârşit şi nici o dramă socială bine aprofundată, e undeva între.
Actoria însă e foarte bună, mai ales Willem Dafoe, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în roluri de intelectual, e savuros.

SPOILER ALERT:





toata faza cu sociatatea vampirica dureaza zece ani, ma intreb cum ar scrie in cartile de istorie: "Intre 2009 si 2019 95% din populatia umana au fost vampiri, dupa care au disparut toti" Ar fi genial sa citesti asa ceva intr-o carte de istorie.






Sherlock Holmes

E un film Guy Ritchie. Însă nu cel mai bun. E un crowd-pleaser. Are romanţă, are acţiune, are un plot cât-de-cât în regulă şi are destulă comedie. Dar deşi pentru aproape două ore ai fost cât se poate de întreţinut, parcă uiţi filmul în secunda în care ai ieşit.
Da Robert Downey Jr, e minunat; dar filmul îl ia pe Tony Stark din Iron Man, îl pune în Anglia victoriană, îi dă o minte analitică (pe care o foloseşte o singură dată într-o scenă care nu are legătură cu misterul cel mare) şi îl numeşte Holmes. Scuze, dar acela nu e Sherlock Holmes (nu, nu sunt fan înrăit), dar nu la acel om te gândeşti când îl ai în cap pe marele detectiv.
E un film chiar ok, şi nu îl regreţi că l-ai văzut (e chiar ideal pt o seară leneşă când vrei ceva pur entertainment complet nesolicitant mental), dar nu pierzi nimic dacă nu îl vezi. (ok, poate pe Robert Downey) (şi pe Rachel McAdams în nişte momente sexy). Părerea mea e că d-l Ritchie mai bine făcea RockNRolla 2, şi îl lăsa pe Sherlock altui regizor/scriitor.
PS: e un întreg sub-plot despre care ţi se dă impresia că e foarte important pentru ce se întâmplă în film, dar în ultimul moment ţi se dă de înţeles că de fapt e complet irelevant pentru acest film şi a fost introdus pentru a lăsa loc pentru partea a doua, ceea ce mi s-a părut un truc ieftin, de doi bani (nu-mi pasă dacă am făcut pleonasm).

Paranormal Activity
NEXT!
Cică ar trebui să fie noul „Blair Witch Project”, păi da a fost super ieftin şi personajele folosesc maram camerele lor, şi finalul e cică fucked-up. Dar „Blair Witch” a fost chiar înfricoşător. Acest film e boring. Ştiţi trailerul ăla când e filmat publicul uitându-se la film şi toţi se cacă pe ei? Nu ştiu la ce film se uitau ăia (poate noul „Sex and the City 2”, nişte close-upuri cu faţa lui Sarah Jessica Parker), dar nu era ăsta; da sunt vreo 2-3 scene destul de înfricoşătoare, dar nu salvează acest SNOOZE-fest. Ca să nu mai zic că personajele sunt atât de extrem de idioate (nu încep, că nu am să mă pot opri) încât le doreşti o moarte lentă şi dureroasă. Un snuff film cu ei doi ar fi fost mult mai binevenit.

Up in the Air

Filmul care salvează lista. George Clooney (nu-mi pasă dacă îl urâţi, tipul se descurcă foarte bine în roluri când vrea) joacă un tip care zboară din oraş în oraş prin State pentru a concedia oameni. Petrece 330 de zile pe an pe avioane sau prin hotele (celelalte 30 fiind un chin), astfel reuşind să se izoleze de familie şi prieteni, lucruri pe care le consideră greutăţi care îl trag în jos. Viaţa i se schimbă însă când apar în joc două femei, o tânără angajată la firma sa, care a găsit o metodă de a concedia oameni fără ca el să mai fie nevoit să zboare din oraş în oraş, şi pe care trebuie să o care după el în ultimul său tur. Cealaltă femeia e varianta sa feminină, o persoană ca el, mereu pe drumuri, care însă îl face pentru prima dată să se gândească că stabilirea nu ar fi un lucri rău. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, iar mai mult nu vă zic.
Un film original, rar previzibil, ieşid de sub regia tipului care a făcut „Juno” şi „Thank you for Smoking”. Un ritm alert, care însă lasă loc dezvoltării personajelor. Deloc politically correct, filmul e o dramă amuzantă (sau o comedie serioasă, cum vreţi), şi este considerat printre cele mai bune ale anului. (nominalizat la Golden Globes, la BAFTA, şi nominalizarea la Oscar urmează sigur).

Waltz with Bashir

După ce un prieten îi povesteşte despre un vis despre perioada sa din Primul Război Lebanez, regizorul Ari Folman îşi dă seama că deşi a fost şi el soldat în acel război nu are nici o amintire din acea perioadă de acum 30 de ani. Bântuit de un singur vis din ziua Masacrului de la Sabra şi Shatilia, el îşi caută foştii camarazi de război şi din amintirile lor şi a altor persoane care au participat la evenimentele din acea perioadă reconstituie propriile amintiri, şi face un documentar despre experienţa sa şi a altora.
Documentarul este aproape în întregime animat, ceea ce însă nu îi ia nimic din puterea mesajului, ci din contra. Animaţia e unică şi pe cât se poate de puternică (vezi trailer), imaginile trec de la seren şi minunat la unele de-a dreptul înfricoşătoare şi pline de ororile oricărui război. Iar muzica, fie că e originală sau nu, e minunat aleasă pentru diversele scene.
Filmul nu încearcă să explice războiul, sau să damneze sau apere pe cineva, nici nu vrea să scoată în evidenţă eternele orori ale războiul, e doar un documentar poetic care prezintă lucrurile aşa cum au fost, sau cel puţin cum sunt ţinute minte. Şi deşi nu am învăţat nimic nou despre acel război, despre care oricum ştiam puţine, asta nu afectează mesajul universal al filmului despre inutilitatea conflictelor. O temă care se repetă în amintirile foştilor soldaţi, care atunci aveau 18-19 ani, s-ar rezuma prin schimbul de replici: „Am ajuns acolo şi am început să tragem ore întregi în toate direcţiile.” „În cine?” „De unde să ştiu?”
Primul film animat nominalizat la Oscar pentru categoria filmelor străine, e o peliculă foarte puternică care nu ar trebui pierdută.

Trailer: Eu cand vreau sa fluier fluier

un nou film romanesc bazat pe piesa de teatru omonima a Andreei Valean. Va concura anul acesta la Berlinala.

Avatar (IMAX 3D)

Am văzut trailerul, nu am rămas impresionat. Am auzit că va revoluţiona tehnologia cinematografică, de ce? Motion capture? Hm, numele de Robert Zemeckis spune ceva? Şi am început să aud de el, şi să aud de el şi să tot aud de el. Şi am citit câte ceva despre el. Şi da, se pare că domnul Cameron a investit câte ceva în filmul ăsta (timp şi bani), şi da, imaginile arătau superbe. Dar motivul principal pentru care am mers să-l văd, a fost exact acelaşi motiv pentru care l-aţi văzut şi voi. Pentru că pur şi simplu toată lumea a mers să-l vadă, pentru că de la „Return of the King” încoace nu am mai auzit ca cinematografele să fie ticsite, şi să-ţi trebuiască să-ţi faci rezervare înainte, şi asta în România. Aşa că mi-am rezervat bilete la BFI IMAX Londra, şi m-am îmbarcat şi eu pe călătoria spre Pandora.
Pentru că majoritatea dintre voi probabil l-aţi văzut deja nu am să va plictisesc.
Premiza nu e deloc originală, practic e varianta adultă de la „’Ferngully’, ‚Pochahontas’, ‚Atlantis’”. Oamenii cei răi tehnologizaţi invadează tribul şamanic (vezi amerindieni) în pace cu natura să le fure pământul/minereul/ceva resursă. Personajul principal se îndrăgosteşte de fiica şefului tribului, care este promisă războinicului cel mai de vază, ceva trădări, ceva moarte, momente triste, ceva bătălie, alianţa dintre corporaţia cea rea şi armata cea rea pierde. Final.
Totuşi pentru o premiză deloc nouă, povestea a fost apt construită, personajele au fost ok, să zicem veridice în circumstanţele date. Doar că a fost totul mult prea lung. Mai ales că atunci când eşti la cinema 3D tinde să te doară capul şi ochii, iar dacă eşti la IMAX şi ai un ecran înalt de 22 m şi gâtul. Nu e parte a filmului din care să nu se fi putut tăia un sfert; introducerea e prea lungă, acceptarea lui în trib e prea lungă, bătălia finală e prea lungă etc. (înţeleg că a lucrat 15 ani la el, dar asta nu înseamnă că a trebuit să-l lungească). Finalul însă e cam previzibil, ceea ce însă nu strică experienţa per total.
Să vorbim însă de efecte. Da, să fiu al naibii, sunt minunate. Sunt detaliate, sunt o delectare pentru ochi. Da, chiar te simţi că te plimbi prin junglă sau că zbori alături de personaje. De fapt pentru asta a mers lumea la film, oricât de bine ar fi fost scrisă povestea, oricât de exotică ar fi fost planeta Pandora, lumea a mers să vadă cât de fain se vede totul. (un prieten a văzut filmul la calc şi s-a plictisit teribil, la IMAX m-am plictisit doar puţin). Motiv pentru care ar trebui să faceţi tot ce e posibil să îmbogăţiţi experienţa vizuală, nu toţi avem acces la IMAX, dar cinematografe cu 3D se găsesc în mai multe oraşe, şi chiar dacă nu puteţi, măcar la un cinematograf, ştiu că e mai comod şi mai ieftin să-l luaţi de pe net, dar e şi cam degeaba.
Un film care merită văzut, dar în condiţiile adecvate. Nu cred că a fost filmul anului, dar a ridicat bara pentru tehnologie la fel cum au făcut-o „Citizen Kane”, „Star Wars” şi „Lord Of the Rings”, şi a răspuns în sfârşti la întrebarea pe care o aveam de când Zemeckis se joacă cu motion capture-ul: „De ce e nevoie de o tehnologie de animaţie atât de perfectă încât poate să duplice actorul perfect în film, când aş putea la fel de bine să bag actorul?” (dar arată şi că e nevoie şi de reţinere, 40% e încă filmare pe bune)

Locul 37 pe IMDb top 250 (nu va ieşi de pe listă prea curând, dar va coborî câteva locuri bune; părerea mea)

Trailer: The Book of Eli

Ce ziceam ca credeam despre "The Road" cand am vazut prima data trailerul? Un film postapocaliptic unde omenirea a distrus natura, si un tip cool cu vorbe hard-core mereu pe buze strabate America avand singura salvare a omenirii in maini, iar pe drum trebuie sa infrunte un arch-villain si grupa sa de idioti pe care ii bate cate 10 cu mana goala? La "The Road" am gresit, dar daca nici pentru "The Book of Eli" nu am facut o descriere exacta ma las de meserie.

Ok, filmul ii are pe Denzel Washington si pe Gary Oldman, dar altfel nu vad ce e de el:

The Road

Prima dată când am văzut trailerul pentru acest film nu am rămas impresionat; părea încă un film de acţiune post-apocaliptic cu mesaje de ecologie. Deja vedeam tot filmul, noi am distrus planeta, tată şi fiu se îndreaptă spre sud pentru a supravieţui, câteva momente de dulcegărie să vedem cât de mult se iubesc etc etc, apar tipii cei răi şi îl răpesc pe fiu, tatăl devine o maşină de ucis care omoară de unul singur 30 de tipi, salvează fiul, ajung în sud unde descoperă o singură floare care să dea speranţa că lumea îşi revine. Dar au urmat recenziile, bune, al naibii de bune, apoi apariţia cărţii în librăriile româneşti, şi recenziile pentru carte (care a luat premiul Pulitzer în 2006 şi întâmplător fusese scrisă de tipul care a scris „No Country for Old Men”) şi am început să devin frustrant de curios. Adică chiar e mai mult de filmul ăsta? Iar când într-o perioadă când mă săturasem să aud de „Avatar” (recenzie vine în curând) un critic a zis că e cel mai important film al anului 2009, am zis că fie ce va fi, mă uit la filmul acesta. Nu risc să pierd un film foarte bine de frică să mă plictisesc două ore.
Ei bine, nu ştiu dacă e cel mai important film al anului, dar e printre cele mai importante (atât 2009-lansarea americană, cât şi 2010-lansarea europeană).
Da, este un film despre o lume post-apocaliptică dar nu e nici un SF neinspirat, nici un film de acţiune plin de clişee. Iar personajele principale nu sunt mai mult decât ceea ce par, fiul nu e vreun geniu matematic, sau purtătorul antivirusului care va salva lumea, e doar un băiat speriat, iar tatăl nu este vreun veteran de război, care ştie să facă arme din crengi şi împins de furie are puteri supranaturale, e doar un bărbat care încearcă să-şi apare fiul de frig, foamete şi de alţi oameni, şi e la fel de neajutorat ca oricare om de rând. Şi da sunt şi nişte tipi, răi, dar nu sunt ceva semi-organizaţie conduşi de arch-villain, ci doar nişte oameni care sunt pregătiţi să meargă mai departe pentru a supravieţui. Şi nu e o continua luptă, cursă împotriva lor. Nici măcar nu e un grup anume, cam toţi sunt o ameninţare. Iar deşi ecologia nu e exclusă, nu e un film despre cum omenirea distruge natura. Nu ştim ce s-a întâmplat. Nici nu contează, tot ce ştim e că biosfera e în mare parte moartă, şi puţinii oameni ori luptă cu dinţii pentru supravieţuire ori renunţă complet la ea.
Actoria e minunată, Viggo Mortensen joacă un personaj care trebuie sa fie dur deşi nu asta îi e natura. Un om care trăieşte hărţuit de foamete, frig şi de frica că va fi prins şi mâncat împreună cu fiul său, pe care trebuie să îl înveţe să păstreze speranţa şi să poată face ceea ce e necesar. Un personaj care pe cât e de puternic în interior, pe atât de neputincios e de fapt. Băiatul de vreo 9 ani e jucat de Kodi Smit-McPhee, care debutează foarte convingător. Iar în roluri secundare îi avem pe Charlize Theron, Robert Duvall, Garret Dillahunt şi Guy Pearce; fiecare mâncat pe interior de soarta comună a omenirii, fiecare luptând cu această soartă cum poate.
Filmul are aerul poetic de tranchilitate violentă pe care a avut-o „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, lucru la care probabil contribuie şi faptul că Nick Cave şi Warren Ellis au compus muzica pentru ambele. (Garret Hunt are şi roluri secundare în amândouă)
E un film poetic, lipsit de clişee şi greu de digerat. Este gri, apăsător dar minunat. E plin de orori, dar orori umane înfricoşător de posibile. E un film care nu încearcă să construiască o tensiune şi să-ţi dea un deznodământ hollywoodian, ci începe direct cu problemele şi nu te scoate din ele, nici măcar la final, care poate fi bun sau rău, depinde de tine. Nu poţi pentru nici o secundă prevedea ce se va întâmplă, căci reuşeşte să fie aleatoriu cu momentele de tensiune şi cu cele de pace minunată, dar totuşi se menţine linear. Un film lent dar care te ţine lipit de ecran.
Un film minunat care te va bântui.

Link: Where the Wild Things Are

Regia: Spike Jonze
Cu: Max Records, Catherine Keener, Chris Cooper, Forest Whitaker
Gen: Aventură/Dramă
Durata: 1h 41m

Filmul este bazat pe una dintre cele mai îndrăgite de cărţi de copii din cultura occidentală. Un băiat pe nume Max este neastâmpărat şi este trimis la culcare fără cină. Camera sa se transformă într-o junglă şi în curând se trezeşte în tărâmul unde sunt chestiile sălbatice (care ar fi şi traducerea corectă a titlului). Imediat este...

continuare aici