Când eram mic iubeam documentarele. Înainte să avem TV prin cablu şi implicit Discovery Channel, era TeleEnciclopedia în fiecare duminică pe TVR1 şi din când în când câte un documentar de Jacques Cousteau. Eram mic dar le iubeam. Apoi când am trecut pe canale specializate pe documentare nu le priveam efectiv ca şi filme. Cel puţin nu aşa cum priveam filmele artistice. Erau pentru mine doar emisiuni de TV (
şi asta era înainte de “Crocodile Hunter” şi de altele care au comercializat Discovery-ul peste poate) şi nimic mai mult. Considerând că mă concentram pe cele cu animale, credeam că nişte cercetători (
pe care mulţi ani îi numeam “cerşetori”, neştiind diferenţa. Bunicii se uitau ciudat la mine când spuneam că şi eu vroiam să fiu unul când mă fac mare) efectiv filmau când mergeau în expediţie şi apoi se prezenta filmul (
conceptul de editare îmi era străin, şi voice-overul credeam că e făcut pe loc).
Urma să treacă un număr bun până să descopăr cealaltă faţă a acestor filme. Începând cu Michael Moore, apoi trecând la „Taxi to the Dark Side” şi „Exit through the Gift Shop” am realizat că documentarele care nu au ca subiect gheparzii din Serengheti, pot fi nu doar interesante ci filme profunde şi artistice.
Spre ruşinea mea nu pot să spun că am văzut multe filme de Herzog, dar eram conştient de talentul să regizoral şi că a început să facă şi documentare (apreciate şi premiate). Cu aces gând în minte am decis să mă duc la noul său documentar, primul său film în 3D.
Subiectul este peştera Chauvet din sudul Franţei. Descoperirea acesteia a avut loc în 1994 de către doi exploratori, şi a devenit unul din cele mai importante evenimente antropologice din istorie, căci peştera conţine cele mai vechi evidenţe a minţii artistice umane, o serie de minunate picturi rupestre vechi de 32000 de ani.
Atmosfera peşterii fiind foarte fragilă, aceasta a fost închisă publicului din cauză că umezeala din respiraţia acestora cauza mucegai pe pereţi, iar echipe ştiinţifice de cerşetori au acces doar câteva săptămâni pe an. Un documentar despre acest subiect era întradevăr o necesitate, iar Herzog a fost primul care a obţinut permisiunea guvernului de a-l filme. Dacă acest lucru este bun sau rău e discutabil.
Herzog a avut voie să filmeze timp de două săptămâni cu o echipă de trei oameni, un echipament destul de rudimentar şi cu spaţiu de mişcare foarte restricţionat în peşteră. În ciuda acestor piedici regizorul s-a descurcat în creearea unor momente şi imagini de o minunată calitate, care permit publicului să se scufunde în frumuseţea ireală a peşterii acoperite de stalacmite şi a picturilor aceştori anonimi artişti.
După cum spuneam, Herzog a decis să filmeze în 3D, şi de la primul cadru devine clar că a fost o decizie cum nu se poate mai bună. Filmul începe pe un deal între rânduri de vie, iar în depărtare se văd stâncile în care se ascunde peştera; în nici un film nu am văzut o imagine mai clară, nu am văzut această nouă tehnică care pare să acapareze fiecare film care a ieşit de doi ani încoace mai bine folosită. Ştiu că sună idiotic, dar: Da, am simţit că sunt acolo. O mică durere de cap nu putea fi evitată, dar merită, căci datorită 3D-ului explorările peşterii devin mult mai clare, fiecare contur al pereţilor, iar imaginile rupestre îşi arată detaliile mult mai intens. Iar doar aşa puteam înţelege talentul pe care l-au folosit pictorii când au folosit neregularităţile pereţilor în avantajul picturilor.
Filmul are însă şi câteva probleme; defectele tehnice le iertăm chiar dacă numeroase, nu era echipament, nu era echipă, ce să îi faci? Decât fără film, mai bine aşa. Problemele însă vin din regia lui Herzog, care a ales o abordare ezoterică şi pseudo-poetică. Oferă multe detalii despre peşteră, despre istoria ei, dar naraţiunea o dă din când în când pe note semi-filozofale, despre vise, artă, viziune etc. Acestea nu sunt nici aprofundate şi nici nu deservesc filmului, părând a fi doar gânduri simţite de regizor la filmare. Ar fi fost mult mai efectiv să tacă şi să lase publicul să-şi să se scufunde singur în aceste meditaţii. Plus că Herzog însuşi narează cu accentul său neamţ, în engleză. pentru Cousteau funţiona, dar aici te mai gândeşti uneori dacă un actor de voce nu ar fi fost de preferat.
Dar sărind peste astea, filmul are o frumuseţe aparte şi un ritm meditativ. Deşi are un final scos de nicăieri care se vrea metaforic, până acolo e o călătorie introspectivă în mintea umană, în nevoia de creaţie.
Q+AFilmul l-am văzut în avanpremieră, la prima proiecţie publică, care avea loc în paralel în mai multe oraşe englezeşti. Asta era marţi. Miercuri Herzog a fost în Cambridge, la un Q+A, doar că biletele se vânduseră instant. A trebuit să mă mulţumesc cu un Q+A din alt oraş transmis în direct la cinema.
Pe scurt: a fost degeaba. Prezentatorul a cărui nume nu îl ţin minte dar care mă enervase şi cu alte ocazii, punea întrebări aiurea, făcea glume nesărate şi a fost în mare parte o prezenţă neplăcută. Din public au venit întrebări generice de genu: „ce v-a inspirat?” şi bla-bla-bla. Speram la ceva mai agresiv puţin de forma: „De ce credeţi că filmul a fost necesar?” „Considerând că a fost primul documentar făcut despre peşteră, nu credeţi că unul mai ştiinţific ar fi fost de preferat decât unul poetic?”. Dar nu a fost să fie. Am putut auzi în schimb cum toată lumea îl iubeşte pe Herzog, că ce filme au văzut de el şi altele.
Răspunsurile sale au fost în schimb interesante şi şi-a justificat abordarea fără să fie întrebat (e drept că răspunsurile nu prea se legau de întrebări). Din păcate, citisem înainte un interviu din revista „Sight and Sound”, şi deşi acolo erau întrebări mai relevante, răspunsurile sale au fost 90% aceleaşi. Nu am aflat nimic nou, ci doar repovestiri la ceea ce citisem deja şi în alte articole.
Păi, dacă aveţi ocazia, check it out! Merită cu defecte cu tot. Mai ales dacă reuşiti la un cinema cu 3D.
