Meet Bane: Prologul "The Dark Knight Rises"

Producatorii ultimului Batman au repetat miscarea de marketing din 2008 cand primele sase minute din "The Dark Knight" (cele in care Joker jefuieste o banca) au fost atasate la unele proiectii IMAX de la "I Am Legend", astfel cei care au fost la IMAX la 'Mission Impossible - Gost Protocol' s-au putut bucura de primele sase minute din TDKR.

Si cum in acea prima scena l-am putut vedea pentru prima data pe Joker, si aici avem de mult asteptatul thrill de a vedea ce este un Bane.

Pe net inca nu a aparut decat in format 'camera-furisata-in-cinema', motiv pentru care imi cer scuze pentru calitatea imaginii, dar sunetul e cel mai bun din toate variantele pe care le-am vazut.

//Aici era video-ul. Din pacate nu merge. Asa ca am pus in loc o serie de poze relevante. Link-ul e mai jos.

                                                                                          Interludiu tastat si ne-reverificat de marqui//

The Dark Knight Rises - Prologue (First 7 Minutes of the Movie)

PS: Daca nu merge video-ul linkul original e aici

Comentariu obligatoriu Oscar

Suntem blog de filme deci presupun ca trebuie ne exprimam opinia.

De fapt nu e mult de zis, ca aproape tot timpul alegerile sunt destul de seci, safe, bland (cuvantul englezesc nu romanesc) si uitabile.

Punctul care eu vreau sa-l discut e obisnuita lista de "Cum pula mea nu ati nominalizat aceste filme, voi sunteti tampiti? si alte surprize".

Alegerea prima si evidenta Drive: o nominalizare are, pentru Sound Editing, complet meritata, dar s-ar fi incandrat perfect si la Sound Mixing, Editing, Cinematography, Art Direction si chiar Original Score. Refn in categoria cel Director pentru mine e cam meh, dar Ryan Gosling sa nu fie la actor e...asa, nesimtire.

Urmatorul film de pe lista e Melancholia. Ba, deci nimic. Hai las-o. Si nu ma intelegeti gresit, nu m-am omorat cu filmul, dar la Cinematography, Director, Actress, Art Direction parca totusi ar fi mers. Macar ceva acolo.

Numarul trei, alt film complet uitat, We Need to Talk About Kevin, ok inteleg ca asta e un pic cam touchy pentru academie, si pentru Best Film nu avea cum, si si regia e cam in afara normei oscariene, dar Tilda Swinton nu a primit la Best Actress? Nominalizati-o iar pe Meryl Streep sa mor io, ca nici macar performanta ei nu a reusit sa salveze un film submediocru, s-o fi plictisit si femeia de festivitatile astea. Si daca tot vorbim de actori, Ezra Miller, hellooooooo. Ca sa nu mai zic ca e de departe cea mai talentata adaptare a unui roman din ultimii ani.

The Tree of Life. Dap, si aici am de comentat. Sincer, am fost surprins ca a intrat la Best Picture, e cel mai daring din lista. Ca Malick e la Best Director era inevitabil, dar aici culmea ma asteptam chestiile tehnice:
Sound Mizing, Sound Editint, Special Effects chiar. (recunosc ca astea in mare parte pentru secventa cu universul, dar ce secventa). Si din moment ce Brad Pitt tot a primit nominalizare putea foarte bine sa o primeasca pentru acest film, caci este de departe unul din cele mai bune ale sale. Cat despre Jessica Chastain...stiti scena aia din The Simpsons cand copii il tot intreaba pe Homer daca pot face nu stiu ce, pana acesta accepta invins?



Da, aia.

Asta a facut si Chastain. A aparut in cate filme a putut parca zicand "Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare? Primesc nominalizare?..."

Nu am vazut "The Help" dar sunt sigur ca actoria din "The Tree of Life" e mai profunda.

The Cave of Forgotten Dreams nu e la sectia documentare, adica WTF? Oricum Pina ia.

Rise of the Planet of the Apes  zic io ca ar fi meritat mai multe premii, nu stiu acuma chiar ca m-am enervat scriind astea si nu mai am rabdare. Serkis in orice caz pentru cel mai bun actor, dar asta nu se va intampla caci e motion capture, si ar fi trebuit oricum sa ia demult pentru Gollum.

Singura chestie care imi sare in ochi ca lipseste e desigur "Tin Tin" de la animatie.

Ah, si as fi vrut sa vad The Turin Horse la Foreign Films, dar aici oricum erau slabe sansele.

Au fost si cateva surprize. Albert Noobs e un film de care in viata mea nu am auzit pana acum, dar vazand trailerul am realizat ca ar sanse bune la categoriile la care e nominalizat, mai ales Glenn Close pentru Best Actress, de fapt chiar pe ea tind sa-mi pun banii.

Surpriza neplacuta e Chico and Rita un film animat cubanez extrem de mediocru, care nu are ce sa caute la Oscar 2012 considerand ca a fost lansat in 2010. Partea trista e ca pare exact genul de mediocricitate pe care Academia o iubeste.

Atat pe moment, mai aproape de moment vom face polluri, si ne vom da si noi cu parearea si poate vom face si ceva concurs cu premii sau plm stie ce, desi probabil nu.

kolcs out

Hugo (2011)

Mafioti, gangsteri, impuscaturi, sange, New York, Leonardo DiCaprio, Robert De Niro – toate elemente tipic “scorsesiene” care lipsesc cu desavarsire din noul film a lui Martin Scorsese, caci da, regizorul care ne-a bucurat cu filme ingropate adanc in violenta realitatii a facut anul acesta un film cu si pentru copii, si inca 3D. Se pot prezenta si adultii la cinema fara a se rusina de lipsa acompaniamentului unui minor? Da, magia aventurii lui Hugo transcende varsta.

Isabelle: We could get into trouble

1931, intr-o gara din Paris un baiat orfan traieste printre zidurile cladirii avand grija de ceasurile enorme. Posesia sa cea mai pretioasa este un automaton stricat, un robot cu un mecanism complicat pe care Hugo (interpretat de Asa Butterfield) si tatal sau, un ceasornicar, incercau sa-l repare inainte de tragica moarte a celui din urma.

Hugo fura jucarioare mecanice de la un vanzator in varsta pentru a gasi parti care se potrivesc in automaton-ul care, in aparenta, are functia de a scrie. Cand batranul il prinde, ii confisca carnetelul plin cu notitele tatalui, unul din cele doua obiecte ramase mostenire orfanului, si refuza sa-l returneze dupa ce vede continutul.

In plina iarna si abia imbracat, Hugo il urmareste pe batran acasa, dar acesta ramane neinduplecat si jura ca va arde carnetelul, dar chiar atunci apare Isabelle (Chloë Grace Moretz), o fata de varsta baiatului, care e nepoata vanzatorului si promite ca va avea grija de carnetel.

Cand a doua zi fata povesteste ca batranul a rasfoit toata noaptea carnetelul si aproape a plans, cei doi isi dau seama ca sunt pe cale sa descopere incalciturile unui mare mister, care doar se adanceste atunci cand ei isi dau seama ca fata poarta la gat cheia speciala, in forma de inima, de care e nevoie pentru a porni automaton-ul. Ea, o avida cititoare in cautarea primei ei aventuri adevarate, el dornic sa primeasca un mesaj de la tatal sau, se grabesc se afle ce mesaj va scrie robotul o data ce cheia va fi intoarsa si cum se leaga toate astea de batranul vanzator.

Hugo: That’s how you know it’s an adventure

In contrast cu alte filme de aventura care au iesit in ultimii ani, de exemplu Race to Witch Mountain, pelicula mentine o atmosfera clasica, lipsind scenele de actiune cu masini, eroi marca The Rock, momente fortate de umor si replici pe masura. Ca si in Oliver Twist sau The Secret Garden, nu sunt elemente magice si nu e vorba nici de soarta lumii. Avem doar doi copii care vad “magia” unei aventuri in lumea lor banala, hraniti cu Jules Verne si Robin Hood si alte romane de aventura. Personajele nu se impart clar in bine si rau, lipsind antagonistii comici, avand in schimbi adulti care le stau in drumul aventurierilor, dar avand motive veridice pentru comportamentul lor. Chiar daca e un film pentru copii, e matur si veridic construit, un omagiu adus clasicelor povesti pentru copii, sau mai bine zis un omagiu celor care spun aceste povesti. Si aici e punctul in care cinefilii adevarati vor fi incantati, cand cei doi copii se vad nevoiti sa gaseasca o istorie a cinematografiei pentru a inainta in rezolvarea misterului, cartea pe care o citesc ducandu-i, si ducandu-ne, prin scene din primele filme facute vreodata, de oameni din categoria fratilor Lumière si a lui Georges Méliès. Incantarea copilareasca a celor doi i se transmite privitorului cand se recapituleaza primele eforturi de a transpune povesti pe ecran.

Stand in sala intunecata si privind alti oameni care stau intr-o sala intunecata si privesc unul din primele filme facute vreodata, se evoca un sentiment de calatorie in timp, à la Midnight in Paris, culminand cu scena din filmul Le voyage dans la lune in care o racheta se apropie spre chipul Lunii si aterizeaza in ochiul ei. Si totusi in acel moment, realizand ca privesc una din cele mai vechi si reprezentate imagini ale cinematografiei intr-un Cineplex, prin tehnologia 3D a secolului XXI, un sentiment murdar de vina m-a cuprins – incercarea de evoca trecutul transformandu-se intr-o dorinta nepotrivita si nereusita de a-l contemporaniza, magia neramanand aceeasi in acest centru rece si comercial.

Despre regie si actori ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
Nu prea.

The Artist (2011)

Nu e greu de vazut de ce oamenii au impresia ca, atunci cand sonorul a fost introdus in filme in anii ’20, artistii din acea vreme au vazut miscarea ca pe o evolutie naturala pe care o asteptau de mult. Dar adevarul este ca

multi au vazut-o ca pe o moda trecatoare care nu are cum sa contribuie artistic la un film: Charlie Chaplin spre exemplu s-a incapatanat ani buni sa faca filme mute cand nimeni nu le mai facea. Si intr-adevar ar fi mai corect de zis ca filmul mut e un tip diferit de film decat ca este un tip inferior celui sonor. Pe aceeasi idee s-ar putea spune ca musical-ul a fost un alt pas natural in evolutia filmului, caci a canta e mai artistic decat a vorbi, dar cu toate ca exista musical-uri de diverse genuri, filmele ne-cantate nu au disparut. Lucru care, din pacate, nu se poate spune despre filmele mute.

Poate ca publicul de la vremea aceea a fost prea orbit (sau mai bine zis surzit) de noua tehnologie, si producatorii erau interesati doar de a face bani si nu a mai vazut nimeni motiv de a se intoarce la vechiul stil, dar asta nu inseamna ca filmele mute nu au lucruri de oferit care altundeva nu se pot gasi. Iar The Artist e aici sa ne aminteasca exact acest lucru, si sa ne reaminteasca sau sa ne prezinte putin dintr-o magie uitata.

Out with the Old, in with the New

In 1927 George Valentin (interpretat de Jean Dujardin) e unul din cele mai mari staruri din Hollywood, filmele sale mute cu spioni fiind favoritele publicului, singura care ramane neimpresionata fiind sotia sa. Intr-o zi in timpul filmarilor imparte scena de dans cu o figuranta, Peppy Miller (Bérénice Bejo), si dubla dupa dubla, intre ei se formeaza o conexiune. Mai tarziu ii da tinerei niste sfaturi profesionale, iar aceasta paraseste coplesita camera.

Mai tarziu Valentin este invitat de producatorul sau la o prezentare secreta a unei noi tehnologii de film, anume filmul sonor. Actorul pleaca amuzat, anuntand ca este o prostie ce nu va tine. Dar in curand isi va da seama ca “vorbitoarele” nu doar ca au intrat permanent in industrie, dar nici nu au lasat loc pentru filmele mute. In timp ce el se lupta sa isi mentina cariera, finantand, regizand si jucand in filme mute, cariera lui Peppy prinde aripi si in curand e cel mai mare nume din Hollywood, si rivalitatea nu lasa mult loc romantei.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Anul acesta pare a fi un an in care filmele isi aduc aminte si reconstruiesc sentimentele filmelor din alte vremuri: in vara J. J. Abrams il pastisa pe Spielberg cu Super 8, si, dupa cum ziceam in recenzia trecuta, Martin Scorsese a reluat filmele de aventura clasice cu Hugo, si acum avem in fata The Artist, primul film mut care sa aiba o lansare majora din 1979. Regizorul si scriitorul a riscat foarte multe cand a decis sa faca acest film, si faptul ca a primit finantare nu e departe de un miracol. Folosirea de alb-negru in loc de color nu e o noutate, Schindler’s List, Memento, Sin City, The Turin Horse, American History X au aratat ca poate fi o alegere foarte potrivita, dar sa scoti si sunetul si sa-l inlocuiesti cu intertitluri e un pas curajos. Nimic nu ar fi indicat ca piata e deschisa spre asa ceva, DVD-urile cu filme mute nu au avut vanzari coplesitoare, si totusi, iata ca filmul e unul din cele mai bine primite de critica, si chiar de public, din acest an, nominalizat la Palme d’Or la Cannes si un competitor sigur la Oscaruri.

Si toate astea se datoreaza in mare parte regizorului, francezul Michel Hazanavicius, care a mai regizat filmele OSS 117, doua comedii frantuzesti cu spioni, in rest aflandu-se la inceputul carierei. Asta insa nu e evident din film caci regia e destul de uniforma pe tot parcursul si sigura pe sine, si asta nu e putin considerand ca francezul a trebuit sa adopte stilul de regie al filmelor mute, care este diferit de stilul de azi, fara insa a parea ca le imita pur si simplu – adica a trebuit sa-si gaseasca vocea regizorala in stilul unei alte epoci, si in acelasi timp sa nu devieze complet de la stilul modern Hollywood-ian pentru a nu-si aliena publicul. Faptul ca filmul nu plictiseste si nu-si pierde publicul in ciuda lipsei de sunet atesteaza talentul regizorului. Punctul cel mai slab e povestea in sine, scenariul scris de acelasi Hazanavicius. Desi a reusit sa nu abunde in clisee, firul narativ e foarte simplist si previzibil cu linii emotionale destul de evidente, adica filmul nu lasa in mister intentiile si gandurile personajelor. Desigur, aici argumentul ar fi ca filmul revine la stilul filmelor mute, unde actiunile si sentimentele nu erau extraordinar de complexe; si, ca sa fiu sincer, nu e vorba ca nu ar functiona in acest film, dar uneori ai sentimentul ca ar incapea ceva mai mult in poveste.

Poveste ce nu ar putea fi transpusa fara actorii, care si ei au avut misiunea dificila de a juca asemanator actoriei extrem de exagerate si teatrale din filmele mute, dar actiunile lor sa para totusi veridice dupa standardele moderne. Un fir foarte fin de altfel, pe care cam toti actorii il calca cu o aparenta naturalete. In rolul principal il avem pe Jean Dujardin care a mai jucat in filmele OSS 117 a lui Hazanavicius, si anul trecut in filmul francez Les Petits Mouchoirs. Dujardin nu s-ar fi putut potrivi mai bine rolului, avand o asemanare fizica foarte similara cu cea a lui Douglas Fairbanks, mare actor al filmelor mute, amintind insa vag si de Gene Kelly si alti actori din acea vreme. Pentru rolul din acest film a castigat anul trecut Premiul pentru Cel mai Bun Actor la Cannes. In rolul lui Peppy o avem pe Bérénice Bejo, si ea din seria OSS 117. Si aceasta aduce mult cu unele actrite din acea vreme si adopta foarte bine si acea atitudine.

In roluri secundare avem nume mai proeminente ca John Goodman (Red State), James Cromwell, a carui fata o stiti mai bine decat numele, si intr-un rol scurt pe Malcolm McDowell (A Clockwork Orange, Caligula). Actori cu roluri scurte, pe care insa le umplu la maxim.

Ce spun criticii despre The Artist?


L-as mai vedea o data?


Dupa cum spuneam filmul nu e neaparat cel mai memorabil, dar memorabil e senzatia de enjoyment de pe parcurs, si timpul care a trecut foarte repede. Nu cred ca l-am mai vedea o data la cinema chiar acum, dar stiu sigur ca il voi mai vedea in viitor.

Cirque du Soleil: Totem

O testoasa uriasa se odihneste in mijlocul scenei. Carapacea ei se deschide in timp ce un om de cristal coboara din ceruri purtand cu el lumina vietii pe care o planteaza pe Pamant. Creaturi primitive incep imediat sa misune in interiorul carapacii, ametindu-ne cu exuberanta lor.

A inceput Totem a trupei canadiene de circ Cirque du Soleil, care in ultimii 30 de ani a schimbat permanent statusul circului, facand din el arta pura. Spectacolele lor incorporeaza unii din cei mai bun acrobati si artisti de circ din lume, jongleri, trapezisti etc, dar in loc sa ii prezinte pe rand, ii unesc intr-o creatie fluenta care urmareste o tema.

Totem urmareste calatoria vietii de la creaturi amfibiene pana la oameni, care sunt prezentati in diverse ipostaze culturale, de la miturile antice pana la miturile viitorului cand omenirea cucereste spatial.

De-a lungul calatoriei suntem acompaniati de un om stiinta cu o asemanare izbitoare cu Darwin. Acesta apare la inceput studiind acroabtii amfibieni cu agilitate la bare paralele sis are incoace si incolo prin istoria umana. Observam doi masculi in competitie pentru atentia unei femei la plaja folosindu-se de inele, un amerindo-indian folosindu-se de cercuri pentru a intra intr-un dans extatic care il pune in contact cu lumea animal. Vedem evolutia omului de la cimpanzeu la om de afaceri cu mobilul lipit de tampla, si vedem astronauti pe bare rusesti parand sa chiar rupa legatura cu gravitatia prin salturile lor (ideea ca poate Newton nu chiar avea dreptate cu legile sale ale fizice vine deseori in minte pe parcurs).

Nu exista un fir narativ in sensul clasic, si nici liniaritatea nu e clara, dar asta nu ia nimic din sentimental final al unei povesti maiesuos prezentate. Caci pe langa toate elementele clasice ale unui circ (mai putin, as nota, jocul cu animalele, care insa de obicei tinde spre spectacol decat spre arta), avem si muzicieni live, lumina, imagini proiectate si un decor simplist dar efectiv, toate impreuna creand o atmosfera intense care va atinge o diversitate de puncte ale constientului si subconstientului.

Circul intr-o forma pe care nu ati imaginat-o.

Site oficial 

Una din cand in cand: Hitchcock & Angry Birds Mash-up