Cloud Atlas

Din trailer parea ca filmul va fi un fel de The Fountain amestecat cu The Hours, Blade Runner, Matrix si Everyhting Is Illuminated. Si in The Fountain avem un film cu tente filozofale in care ne sunt prezentate trei povesti diferite ce au loc in diverse puncte ale timpului, anii 1500, 2000 si 2500, iar in toate trei apar personaje jucate de aceiasi actori. Aceste trei povesti sunt insa strans legate, se influenteaza reciproc, se si suprapun uneori, iar cele trei variante ale personajelor sunt mai degraba avatari ale acelorasi persoane decat simple reincarnari.

In Cloud Atlas lucrurile sunt ceva mai putin inchegate, amintind mai degraba de The Hours, doar ca si acolo partile diferite au influente mai directe asupra celorlalte. Chiar si la cele 172 de minute ale sale eram foarte curios cum vor reusi sa lege toate acele povesti intr-o unitate ermetica, asteptand ceva asemanator cu The Fountain, doar ca asta nu e directia pe care o ia scenariul. Cele sase povesti sunt legate una de alta prin cate un mic detaliu, si ecouri dintr-una reverbereaza in toate celelalte, dar altfel raman sase povesti separate. Iar actorii, desi apar in toate cele sase episoade, joaca personaje diferite, nu fatete ale aceluiasi. Astfel, cei trei regizori s-au angajat intr-un exercitiu de invartit farfurii pe bete, caci a gasi un mod efectiv de a prezenta sase povesti ce nu par conectate, care sa sustina interesul publicului, nu e deloc usor. Lucru care se vede mai ales cand unele din povesti au momente mai puternice, iar saltul brusc de la ele spre altele care nu au reusit sa ne starneasca interesul cu aceeasi forta poate deveni enervant.

Fiecare bucata din film evoca stilul genului care i s-ar potrivi. Primele doua parti functioneaza ca drame de epoca cu tendinte de romanta, partea cu jurnalista este un film detectiv, povestea contemporana cu editorul este o comedie din orice punct de vedere, iar ultimele doua evoca diverse tipuri de SF-uri distopice si post-nucleare. Este greu, astfel, de imaginat un public care sa nu gaseasca in film ceva care sa ii placa, caci avem si umor si actiune si mister si dragoste si drama, fara a simti insa ca sunt aruncate inspre noi de dragul de a indeplini un checklist.

Filmul insa isi arata gratia cand ajunge la punctul culminant, cand toate cele sase povesti ajung la propriile finaluri, care insa se amalgameaza si se omogenizeaza intr-o concluzie epica la aceasta epopee trans-temporala, lasandu-ne fermecati si satisfacuti atat intelectual cat si emotional.

Trailerul Saptamanii: World War Z

Din seria romanelor de succes recente adaptate marelui ecran noua gaselnita a Hollywoodului este "World War Z" care spunea povestea foarte originala a unei infectii globale cu zombie.
Gaselnite de fapt nu e atat de noua, romanul a iesit in 2006 si prezinta intamplarile a mai multor personaje prezentate la persoana intai. A fost foarte bine primit si adaptarea nu avea cum sa fie departe.

Asa ca in iunie 2013 fanii se vor bucura de Brad Pitt infruntand hoarde de nemorti, iar noi ne putem bucura de acum de trailer:

Nu am citit cartea, asa ca nu stiu cat de mult deviaza filmul de la ea, dar voi incerca sa-mi fac o impresie din cele doua minute pe care le avem.

Aici Brad Pitt pare a fi un fel de fost super-soldat pe a carui maine pica salvarea unui grup de supravietuitori, lucru care l-am intalnit pana acum de prea multe ori parca, si faptul ca acum e un om de familie linistit iar nu e un bonus.

Puncte pentru originalitate se acorda insa pentru reprezantarea masei de zombie care se disting si de cei lenti a lui Romero si de cei rapizi din "28 days later" sau din filmul lui Zack Snyder.  Pentru prima data chiar par a actiona ca si o masa nu doar a fi intamplator una. Cei din trailer amintesc de un musuroi de furnici care au un hive-mind care ii impinge la actiune. Pentru a intari acest efect se evita cadre detaliate cu vreun individ zombie, lucru care insa lucreaza putin impotriva trailerului, caci fara a sti inainte de ce se intampla nu vedem initial decat soldati impuscand multi oameni. Abia spre final devine clar ca e ceva in neregula cu acestia.

Iar faptul ca o data ce familia protagonistului este dusa la siguranta nu mai avem de-aface cu un survivor movie cum tind mereu aceste filme sa fie este un alt bonus. Chiar este razboi aici, ceea ce poate oferi niste ocazii bune pentru scenaristi, sa vedem daca le si prind.



In concluzie, ArsCinematica probabil se va prezenta la film in vara.

Minte-ma Frumos - Cel mai prost film al anului

Unii ar zice ca nu e bine sa ai pretentii de la anumite filme, cum ar fi un film de actiune sau o comedie romantica. Dar depinde de pretentii. Adica dupa ce ai vazut "The Avengers" poti sa zici ca nu ai pretentii de la "Iron Man 3". La comediile romantice e si mai simplu, formula e clara si filmul isi dovedeste calitatea jucandu-se cu acea formula.

Cand insa ai doar formula si clisee...

















Doamnelor si domnilor "Minte-ma Frumos"


Un gras (Marius Damian) si o grasa (Antoaneta Zaharia) se intalnesc pe Facebook si se pacalesc unul pe altul sa se placa, mintind grosolan despre ei insusi si folosind pozele colegilor de casa atractivi. Acum, de obicei nu mi-ar sta in fire sa definesc doua personaje atat de simplu precum grasa sau grasul, dar de obicei un film nu insista atat de mult asupra unui singur detaliu care sa defineasca complet un personaj. Alte calitati, in afara de a fi grasi, astia doi n-au, asa ca nu are rost sa ne complicam.

Cei doi si-au dat intalnire, dar evident nu se pot duce ei. Asa ca Grasul il trimite pe colegul sau de garsoniera, Chipesul (Andi Vasluianu), iar Grasa pe colega ei de garsoniera, Frumoasa (Diana Dumitrescu). Planul este ca mai tarziu Grasii sa le zica Frumosilor de sex opus ca de fapt ei erau cei de pe Facebook, pentru ca in lumea acestui film logica este doar un concept teoretic fara aplicatii practice.

Dar vai, Frumosii evident se indragostesc. Pentru ca sunt frumosi. Atat. Urmeaza o harababura in care toata lumea minte si lucrurile se tot complica. Iar faptul ca Chipesul lucreaza ca si gigolo pentru femei peste 40 de ani, care sunt toate in limba dupa el, desi nu are nicio calitate seductiva discernabila, iar una din aceste femei este sefa frantuzoaica a Frumoasei nu ajuta.

Dupa alte conflicte improbabile, urmeaza finalul pe care l-ati stiut de cand ati citit primul paragraf al sinopsisului.

Iura Luncasu se afla la primul sau film pentru marele ecran, pâna acum construindu-si cariera prin seriale precum Lacrimi de iubire, Numai iubirea, Iubire ca in filme si Inima de tigan. Sensibilitatile de televiziune reies inca de la genericul de inceput, in care numele actorilor si ale echipei sunt afisate peste imagini ale orasului, stil care aminteste foarte puternic de serialele HBO. Dar si felul in care sunt construite scenele, inramarea personajelor in ecran, tehnicile de montaj dau impresia ca avem in fata un episod foarte lung a unei telenovele romanesti care incearca cu disperare sa imite sitcom-urile americane din prima jumatate a anilor ’90.

Stilul regizoral de mic ecran este puternic sustinut de scenariul lui Adrian Lustig, care a aratat mult potential cu debutul sau scenaristic Nunta Muta. Aici insa ne serveste o insiruire de clisee ieftine nesustinute si vag legate. Scenaristul pare sa fi adunat toate amintirile despre ce a vazut el la TV in anii ’90 si a scris scenariul pe baza asta. Comedii romantice cu Freddie Prinze Jr., American Pie, un inceput de film porno, momente scoase din Friends si alte sitcom-uri inferioare si desigur nelipsitul moment Cyrano de Bergerac – toate sunt aruncate in acest film in speranta ca ceva, ceva tot va iesi.

Dar punctul slab sta de departe in personaje, care ori sunt abia schitate, ori sunt exagerari grotesti ale unor tipologii din romane pentru adolescenti, ori par efectiv scoase dintr-un desen animat pentru copii sub 6 ani – cum este frantuzoaica lui Loredana Groza. Cele patru personaje principale mai ales, care au varste intre 30 si 38 de ani, au maturitatea emotionala, simtul responsabilitatii si logica unor adolescenti de 13 ani care trec prin primul val de hormoni si rebeliune. De vreo idee de motivatie in spatele actiunilor lor, in afara de un caz grav de prostie generala, sa nu mai vorbim. Toata lumea face tot ce face pentru ca asa vrea scenaristul/regizorul, nu pentru ca ar avea vreo noima. Si deoarece trebuie indeplinite tipologiile.

De actori, ce sa zic. Joaca pe cat de bine le permite scenariul si regia. Joaca bine niste prosti. Andi Vasluianu mai ales pare sa se fi distrat jucand in film, ceea ce face o diferenta, si salveaza cu sinceritatea sa unele momente, dar nu si tot filmul.


Tot articulul de pe sursa raluk.ro

Trailer: John Dies at the End

Probabil nu ati auzit de acest film si nu se afla pe lista voastra de filme pe care de abia le asteptati, dar desi inca nu a iesit pe piata filmul a devenit deja cult. Si asta datorita romanului pe care se bazeaza, care prezinta un succes-story dragut. David Wong are un job de cacat si din plictiseala scrie cateva povestiri despre doi prieteni care sunt un fel de slacker-ghostbusters. Povestirile le imparte prietenilor si au destul succes incat sa devina un roman care va deveni unul din cele mai bine vandute romane de pe Amazon. Intre timp Wong primeste postul de editor-in-chief la site-ul de umor Cracked.com si anul acesta a scos partea  a doua a romanului.

Iar in ianuarie asteptam adaptarea. Pare a fi genul de film atat-de-prost incat e bun, dar daca s-au tinut de roman, si din trailer pare ca da, va fi de fapt un horror-comedie chiar reusit. Nu pentru oricine, dar un film bun.

Dupa Dealuri (scurta analiza)

Al patrulea lung-metraj al multi-premiatului regizor Cristian Mungiu prezintă povestea a două tinere care au crescut împreună în orfelinat şi au luat-o pe căi diferite după ce au devenit majore. Voichiţa s-a dus la mănăstire unde l-a primit pe Dumnezeu în suflet în timp ce Alina a încercat să-şi caute singură câştigul, ajungând finalmente să lucreze în Germania.

Filmul începe cu sosirea Alinei în vizită la Voichiţa cu scopul de a o convinge sa se întoarcă împreună în străinătate. Voichiţa o aşteaptă în gară, iar aici încă de la primul cadru sare în evidenţă mâna auctorială a lui Mungiu care ne prezintă un travling de mână care urmăreşte ceafa protagonistei, cadru devenit aproape emblematic pentru “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, filmul care i-a adus regizorului Palme d’Or-ul. De altfel similarităţile dintre cele două filme nu se opresc aici, ele fiind legate nu doar tehnic cât şi tematic, putând fi uşor considerate filme surori, după cum vom vedea mai încolo.

Apartenenţa filmului la curentul Noului Val Românesc şi esteticile minimaliste ale acestuia sunt evidenţiate chiar înainte să înceapă filmul de chiar prin genericul foarte simplu, format dintr-un fundal negru pe care sunt scrise cu litere albe şi un font neutru datele importante ale filmului, singurele sunete fiind cele din imaginile ce încă nu le vedem.

După ce coboară din tren, Alina sare să o ia în braţe pe Voichiţa cu o nevoie disperată şi o ţine mai mult decât ar părea normal, lucru care este primul indiciu că relaţia lor din cămin nu s-a rezumat numai la o strânsă prietenie, şi care indică pentru prima dată conflictul ce va urma, căci în contrast cu pasiunea Alinei, Voichiţa are o reacţie mult mai liniştită. Este bucuroasă, dar nu e copleşită.

De aici lucrurile escaladează încet. Alina realizează că dragostea pe care ea o poartă pentru Voichiţa nu mai este împărtăşită de aceasta, căci ea l-a primit pe Dumnezeu în suflet şi şi-a dedicat viaţa acestuia. Alina nu pricepe profunditatea şi importanţa unei astfel de legături şi îl tratează pe Domnul ca pe un rival începând să se manifeste un comportament iraţional mânată de gelozie.

Regizorul însă alege să nu abordeze direct acest conflict arătându-ne în schimb interacţiuni aparent triviale între personajele principale şi celelalte, maicile şi părintele de la mănăstire, ocupanţii orfelinatului etc. Dar fiecare moment scoate la iveală detalii despre trecutul fetelor şi despre dinamica dintre personaje şi mai ales despre lumea în care trăieşte acum Voichiţa, lume în care Alina este un element străin şi tulburător. Dar deşi petrecem mult timp privind măicuţe curăţând cartofi sau măturând iar între fete majoritatea discuţiilor sunt iniţial prietenoase, tensiunea nu lipseşte niciodată, ci e susţinută permanent de privirea Alinei sau de câte o replică a acesteia, efect datorat în mare parte talentului tinerei actriţe Cristina Flutur.

Conflictul prinde amploare când Alina nu mai poate să-şi creadă propria iluzie despre dragostea Voichiţei pentru ea, şi are o criză de nervi încercând să se sinucidă după care atacă fizic preotul şi maicile. De aici filmul se concentrează preponderent pe personajul Voichiţei şi pe ruptura din ea produsă de dorinţa de a-şi ajuta cea mai bună prietenă, dintr-un simţ al datoriei faţă de copilărie dacă nu din alt motiv, şi nevoie de a păstra legătura cu Dumnezeu care îi oferă linişte sufletească.

După cum ziceam şi mai devreme se poate trage o paralelă între filmul de faţă şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, una din temele principale fiind prietenia puternică dintre două tinere care trec prin situaţii dificile. Voichiţa ia locul Otiliei, fata mai aşezată care acţionează altruist încercând să ţină în balans şi viaţa ei şi a prietenei, Alina pe post de Gabiţa, a cărei acţiuni egoiste şi iraţionale/negândite distrug orice fel de echilibru. Simţul prieteniei şi al datoriei nu dispare nici când viaţa bine aranjată este pusă sub pericol, în cazul de faţă acest pericol se manifestă prin ameninţarea preotului de a o alunga pe Voichiţa din mănăstire dacă Alina nu se comportă. Totuşi Voichiţa, în contrast cu Otilia, are un moment când ar vrea să scape de prietena nevoiaşă, şi anume când o lasă în grija „părinţilor”. Şi-a atins scopul de a rezolva situaţia şi acum vrea să revină la viaţa ei paşnică, iar când Maica Stareţă sugerează să mai rămână cu Alina o cuprinde groaza.

Cealaltă tema majoră explorează importanţa credinţei creştine, folosindu-se tot de Voichiţa ca şi subiect. Aceasta ne este prezentată ca şi foarte credincioasă şi cu iubire adevărată faţă de Dumnezeu, lucru netulburat iniţial de prezenţa Alinei. Credinţa aceasta este însă pusă la încercare când începe procesul de exorcizare a fetei. Deşi iniţial susţine iniţiativa, zbuciumul prietenei sale o împing spre sfiidarea preotului. După moartea Alinei, o regăsim pe Voichiţa îmbrăcată cu un pulovăr şi pantaloni, renuţând la straiele de măicuţă pe care până atunci le purta mereu. La inchiziţia poliţiei nu mai regăsim nici un fel de loialitate pentru preot sau măicuţe, ci doar o nevoie de justiţie.

Ultimul cadru este prezentat din punctul de vedere a tinerei, care aflându-se în dubiţa poliţiei priveşte prin parpriz la un indicator dintr-o intersecţie care arată două direcţii care duc ambele spre o biserică. În ultimul moment geamul este stropit de zăpadă noroioasă, murdărind în ochii fetei şi calea creştină.