Paths of Glory

An: 1957
Regia: Stanley Kubrick
Cu: Kirk Douglas
Durata: 87 minute
Culoare: Alb-negru

Al doilea lung-metraj al unuia din cei mai buni regizori al tuturor timpurilor, filmul prezintă povestea unui Colonel al armatei franceze din timpul Primului Război Mondial, jucat de mirificul Kirk Douglas, care trebuie să conducă un atac imposibil împotriva unei baze inamice. Când atacul eşuază el trebuie să-şi apare trei din soldaţii regimentului său care sunt judecaţi pentru laşitate şi urmează să fie executaţi.
Filmul se remarcă prin faptul că este printre filmele pionere care au criticat războiul în general şi autorităţile militare şi guvernamentale care le conduc, asta cu 22 de ani înainte ca Coppola să facă “Apocalypse Now”. Fără să facă compromisuri el ne prezintă ororile luptelor, stresul la care sunt supuşi soldaţii şi lipsa de înţelegere şi cruzimea superiorilor, demitizând imaginea eroică a soldatului care luptă brav prin tranşee pentru ţara sa.
Douglas joacă foarte bine rolul colonelului caruia îi pasă mai mult de vieţi decât de ordinele superiorilor, iar ceilalţi actori neprezintă un stil de actorie realist şi antiteatral.

Deşi nu are multe straturi, filmul destul de scurt explorează ideea de valori morale, onoare şi zel, şi merită văzut, chiar şi dacă doar pentru a vedea un actor şi un regizor de mare calibru lucrând împreună pentru prima dată.
Filmul ocupă locul 43 pe IMDb top 250.

Ultimul film a lui Heath Ledger va rula la Cannes

S-a anuntat oficial "The Imaginarium of Doctor Parnassus" va rula, in afara competitiei la Cannes, in a doua jumatate a lunii mai.
Filmul regizat de Terry Gilliam, cu care Ledger a lucrat in "Fratii Grimm", spune povestea unui director de teatru (Christopher Plummer) care a facut un pact cu Diavolul (Tom Waits) in urma caruia a ajuns nemuritor. In schimb va trebui sa i-o dea pe fiica sa. Cand Diavolul vine sa-si ia partea, barbatul angajeaza un tanar sa o salveze, Tony, jucat de Ledger.
Moartea tanarului actor aproape ca a cauzat anularea filmului, insa Gilliam a gasit o metoda sa finalizeze proiectul. Actiunea avand loc in mai multe dimensiuni, rolul lui Tony va fi jucata de alt actor in fiecare dimensiune. Ledger a terminat filmarea pentru prima dimensiune, in celelalte trei personajul va fi jucat de Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrel. Cei trei isi vor dona castigurile familiei decedatului.

Filmul va avea premiera propriu zisa abia in Octombrie, deci avan-premiera sa de la Cannes e o bucurie pentru fani lui Ledger sau Gilliam, considerand cat de secret se tine totul, filmul neavand inca nici un trailer publicat.

Vonnegut pe marele ecran

Una din cartile maestrului distopiilor, Kurt Vonnegut, a fost ecranizata si se afla in post productie.
Filmul se numeste "2081" se arata un viitor unde toti oamenii sunt fortati sa fie egali, nimeni nu e mai destept, nu deseneaza mai bine, nu canta mai bine, nu fuge mai repede decat omul de langa el.
Pare promitator:

X-Men Origini sau Cum au ruginit ghearele lui Wolverine

O ratare completă. Sau hai să nu mă grăbesc: ideea era să fie un film de acțiune sec, cu multe explozii, fără poveste sau personaje consistente? Dacă da, atunci filmul e o reușită completă, altfel însă reiau: CE RATARE COMPLETĂ!

An: 2009
Regia: Gavin Hood
Cu: Hugh Jackman, Liev Schreiber, Will.i.Am
Durata: 107 minute

În ultimii ani a fost explozie de filme bazate pe benzi desenate: Spider-Man, Superman, Batman, Hellboy, Constantine, Transformers, Daredevil, Elektra, Fantastic Four, Punisher, și încă altele care nu mi le amintesc; unele au fost mai reușite, altele mai puțin, iar seria “X-Men” după părerea mea intră cam în prima categorie. Actori buni care joacă personaje aprofundate și veridice (în situația dată) în situații bine echilibrate între acțiune și poveste. Mă așteptam ca și “Wolverine” să beneficieze de aceleași calități, mai ales luând în considerare complexitatea personajului…am greșit.
Unde să încep? Cu povestea, pesonajele, acțiunea, efectele speciale?
Povestea e scurtă, neaprofundată, prost scrisă. În loc să ai o poveste ca lumea, care să urmeze un fir naratic, ai diverse fragmente nedezvoltate, prezentate grăbit și care nu se leagă între ele potrivit vreunei logici. Când începi să ți se clarifice ce se întâmplă în fragmentul dat și începi să-l urmărești, ți se trântește următorul în față. Întregul format de aceste bucăți de povești nu poate fi decât defective. Nu are crescendo, nu are o tensiune care crește, e plin de lacune, intri și ieși din el cu aceeași indiferență, iar bătălia finală e așa de scurtă și asemănătoare cu numeroasele de pe parcurs încât te lasă rece. Legătura cu celelalte filme se încearcă a fi susținută, prin apariția personajelor gen Cyclops, dar e slabă și inconsistent, mai ales din cauza personejelor. Sabretooth de exemple apare în primul X-Men, are un rol scurt, el și Wolverine nu par a se recunoaște (în ciuda legăturii dintre ei pe care o știam din reviste) și la final moare, aici însă pare a fi un cu totul alt personaj, pe lângă faptul că e jucat de alt actor. Wolverine este veriga slabă însă, nu este pe departe la fel de cool ca în serie, iar puterile îi sunt extreme de exaggerate; dacă ar fi fost așa de puternic și înainte celelalte filme ar fi durat câte 10 minute. Filmul ar fi trebuit să explice originea misterioasă a personajului la care se făceau aluzii în celelalte filme, și o face, dar doar atât cât să trântească o explicație. De la așa o premisă ar fi putut construi ceva mult mai complex și intelligent; să nu zic că explicația dată pentru pierderea memoriei e penibil de ridicolă.
Mulți fani se bucurau că în sfărșit îl vor vedea pe Gambit pe ecran. Dezamăgire și aici; întră și iese de vreo două ori, scurt, atât cât să zică două replici și să facă o demonstrație degeaba a puterilor sale. Personajul nu are nici o logică în poveste și nu posedă șarmul și natura seductivă pe care o știm din serial.
Efectele special sunt prea multe și arată penibile și ireale, primul film avea efecte mai realistice. Unele chestii care până acum aratau foarte bine când sunt făcute cu recuzite aici au fost făcute pe calculator și sunt rizibile.
Scenele de acțiune trebuie să recunosc că arată foarte tare. Unele. Din care majoritatea apar în trailer. Ai explozii, ai bătăi, ai împușcături, și totul arată foarte bine, dar din păcate sunt așa de previzibile și lipsite de logică în decursul poveștii încât nu reușesc să-ți ridice nivelul de adrenalină. Să nu mai zic că majoritatea sunt așa de exaggerate încât îți vine să râzi, mai rău ca Rambo, Terminatorul, Die Hard și Matrix puse la un loc, și asta doar ca să arate cool.
Filmul ar fi trebuit aparent să aibă și o latură amuzantă, considerâd mica colecție de replici despre care am recunoscut că au fost scrise cu scopul de a face publicul să râdă. Au râs baieții de 11-12 ani din fața mea.
În concluzie, să nici nu vă gândiți să dați bani pe bilet. Dacă v-au plăcut precedentele seriei dar nu sunteți fani v-ați putea uita la el acasă când vă plactisiți, dar mai bine mai uitați-vă o dată la oricare din primele trei.

Taxi to the Dark Side

If after viewing this film you feel sickened, angry or simply uncomfortable at a visceral level, don’t worry, it only confirms that you are a sane human being.
In 2004 the pictures of the Abu Ghraib torture and mistreatment of Iraqi prisoners by U.S. soldiers hit the public, and after being reported on in nearly every country of the world, including a special report in TIME magazine, the American government was forced to admit to the facts and conduct an investigation. During these investigations another case came to the surface about a 22 year old taxi driver/farmer named Dilawar who in December 2002 was arrested on false charges, and taken to the Bagram prison where he was tortured until he died five days later, despite his interrogators/torturers later admitting they believed in his innocence.
This case is the spring-board for Alex Gibney’s documentary which won the Academy Award© in 2008. The film tries to understand how such a thing was possible, and explores what mechanisms allowed for such an action to take place.
The film’s serious tone and objective manner makes it more than a harsh critique on the Bush administration, and unlike other award winning documentaries presents a precise dissection of the events, with interviews of former soldiers and prisoners from the prisons and from former members of Bush’s staff.
A must see, but be warned because this taxi takes you not only to the dark side of war and current America, but to that of Human Nature itself, and the fare might be a bit of your peace of mind and trust in this world.

The Hamster Factor, and other tales of Twelve Monkeys

Despite the creative differences (or should we rather call it “ideological and aesthetical war”?) over the film “Brazil” from 1985, director Terry Gilliam returned to Universal Studios as a director-for-hire for the film “Twelve Monkeys”.
Although he was guaranteed the final cut of the film, Gilliam feared history would repeat itself, and he would again lose control of the project; but this time he wanted to have witnesses, he wanted to have someone who would tell the story to the rest of the world, which is why he hired two fresh film-study graduates, Keith Fulton and Louis Pepe to shoot a documentary about him shooting the movie.
This is the two young filmmakers’ first major project, but that hardly shows during the 87 minute feature, if at all. The film starts of gloomily, with Gilliam reading terrible reviews about “Twelve Monkeys” in newspapers. It then takes us back not to the beginning of the shooting, but to Gilliam’s relationship with Hollywood over the years, so the viewer understands his first reluctance to accept the project and the difficulties which will ensue during production.
The film not only captures the process of the making but also gives insight into Gilliam’s twisted and complicated mind, and shows the emotional rollercoaster he is on, either loving to be on set or threatening to leave it permanently.
Being a documentary about the making of a movie, and about one director, the film will probably not capture the attention of a general audience, but Fulton and Pepe did an excellent job, and no fan of Gilliam or his film should miss this feature. And those who have not seen “Twelve Monkeys” (188 on IMDb top 250) should see it, and then the documentary

Coffee and Cigarettes

Dacă tot am vorbit de viitorul film a lui Jarmush, să vorbim și despre unul din cele mai lungi și mai cunoscute proiecte ale sale: “Coffee and Cigarettes”.
Totul a început în 1986 când Jarmush a făcut un filmuleț/sketch pentru Saturday Night Live, în care Stephen Wright, comediantul de stand-up, și actorul Roberto Benigni se întâlnesc la o cafea…și o țigară. Wright a întârziat și Benigni care a băut câteva cafele așteptând așa că este surpaenergizat. Urmează un moment penibil/amuzant, și o discuție pe măsură din care mare parte a fost improvizat. De acolo a venit inspirația pentru încă 10 scurt-metraje savuroase filmate până în 2003 inclusiv, bazate pe aceași temă.
Din ele voi aminti cele care ies în evidență:
Steve Buscemi este un fan Elvis cam nătărău și îi enervează pe gemenii Lee; Iggy Pop și Tom Waits se întâlnesc pentru prima dată și își dau seama că nu se plac; Jack și Meg White de la The White Stripes discută despre Nicola Tesla, Bill Murray lucrează incognito într-o cafenea și discută despre cofeină cu GZA și RZA de la Wutang Clan; Cate Blanchet se întâlnește cu verișoara ei, jucată de Cate Blanchet.
Sper că v-am deschis gustul pentru umor, situații neplăcute dar amuzante, și desigur o cafea și niște țigări.

Antichrist

LARS VON TRIER A FACUT UN HORROR!
Nu stiu ce la apucat, cu siguranta nu e in conformitate cu Dogma 95 (slava Domnului), stilul sau totusi transcede, si de abia astept! O sa fie super tare! Plus ca e Willem Dafoe!

Remake Time: Robin Hood & RoboCop

Pentru ca idei noi bune pentru filme sunt greu de gasit (nu ca asta ar impiedica cumva producerea filmelor bazate pe idei proaste) Hollywood se bazeaza mult pe refilmarea filmelor care au avut succes in trecut cu actori contemporani. Deseori rezultatele sunt lamentabile, alteori chiar reusite.
Pentru 2010 industria filmelor ne-a pregatit doua remake-uri:
1. Robin Hood, in regia lui Ridley Scott cu Russel Crowe in rolul principal. Cred ca termenul de reinterpretare ar fi mai potrivit decat remake, pentru ca sursa de baza e folclorul englezesc, iar fiecare film Robin Hood a fost cat se poate de diferit de celelalte. Nu cred ca filmul va avea multe in comun cu varianta Kevin Costner(care sincer imi parea cam plictistoare).
2. RoboCop. Darren Aronofsky (The Wrestler, The Fountain, Requiem for a Dream, Pi) este regizorul ales pentru acest film. Nu pot spune exact daca va fi continuare sau remake, dar cred ca a doua varianta, nu-l vad pe Aronofsky continuand francize comerciale. De actori nu se stie niminc inca. Sa vedem ce va iesi.

Johnny Depp e Hunter S. Thompson din nou

Vești bune pentru fanii “Fear and Loathing in Las Vegas”, și fanii Johnny Depp și fanii Hunter S. Thompson desigur. O nouă carte a jurnalistului gonzo e pe cale de a fi transformată în film, “The Rum Diary”, deși publicată înainte, nu este prequel la Fear and Loathing, este un alt episode din viața autorului, iar dacă în Las Vegas acțiunea era împinsă înainte de droguri, aici pe loc de cinste va sta alcoolul, după cum sugerează și titlul. Personajul principal se va numi de data asta Paul Kemp nu Raoul Duke, dar va fi tot un simplu alter-ego pentru Thompson, și va fi interpretat din nou de Johnny Depp, care l-a imortalizat în primul film și era prieten bun cu scriitorul decedat. Din păcate Benicio del Toro nu va fi și în acest film, personajul său fiind absent din această perioadă a vieții a lui Thomspon. Nici Terry Gilliam nu va fi regizorul pelicului, cu toate astea sperăm că Bruce Robinson nu ne va dezamăgi.
2010 se promite un an de delir bahian.

Ce ne pregătește 2009? Tarantino vs. Nazi, the Unborn Undead and Bill Murray’s Limits

M-am uitat peste câteva din trailerele filmelor ce vor ieși anul ăsta și pe moment am ales 3 mai interesante:
Inglorious Basterds, noul film a lui Quentin Tarantino despre un detașament al armatei americane în Franța în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a cărui unic scop e să omoare soldați naziști. Brad Pitt în rolul principal.



Cam 80% din trailerele pe care le-am văzut au fost filme horror, nu știu dacă din cauza că alea mi le-a pus youtube în față, sau pentru că vor fi multe filme horror anul ăsta. Cam toate sunt aceleași căcaturi pe care le-am văzut: case bântuite, adolescenți torturați de nebuni în cabane, spirite cu trecuturi obscure care vor răzbunare etc etc. Unul singur a ieșit în evidență pentru că pare să se detașeze complet de stilul hollywoodian inspirit de cel japonez care ne bombardează de câțiva ani, “Grace”; o mamă își pierde sarcina în luna a opta, totuși vrea să o ducă la capăt, când se naște copilul prinde iar viață. Asta îi dă speranță și bucurie mamei care va face orice sacrificiu pentru copilul ei, ceea ce e bine pentru că acest bebe drăgălaș nu se hrănește cu lăptic.


La ultimul film nu voi face multă reclamă. Atâta spun: Jim Jarmusch la regie și Bill Murray, Tilda Swinton, John Hurt și Gael Garcia Bernal la actorie. Dacă asta nu te-a convins dă te rog click pe x-ul din colțul dreapta-sus a ecranului și nu mai intra pe blogul ăsta.

Aliens - 1986

OK, frate, noh cât de tare poate să fie filmul ăsta? Scuza-ți exprimarea neprofesională, da’ serios amu, e genial.
Și acum versiunea mai critică: Nu mă pot gândi la altă serie de filme care să fi avut norocul pe care l-a avut franciza “Alien”; cele patru părți (cum adică 6 părți? Alien vs. Predator? Ce e aia? Îs două chiar? Nu am auzit de ele)patru regizori, fiecare cu un talent incredibil și o viziune originală și nelimitată. Când a scris și a regizat “Alien” în 1979 Ridley Scott a schimbat felul în care sunt private SF-urile, iar mulți se îndoiau că viziunea sa poate fi continuată cu success de altcineva. Și au avut perfectă dreptate, nimeni nu ar fi putut continua viziunea sa, daaar, a venit un domn numit James Cameron, care filmase de curand “The Terminator”, și a adaptat idée propriei viziuni, și așa Alien a devenit dintr-un SF-Horror claustrophobic, cu acțiune puțină dar tensiună multă într-un SF de acțiune. Dar deși a luat-o cam în direcția opusă cu stilul trebuie să zic că funcționează perfect; genul de chesti yin și yang probabil.
Mie nu îmi plac filmele de acțiune, mă mai uit la câte unul, dar nu pot să zic că rămân cu cine știe ce. Dar filmul ăsta: adrenalină de adrenalină, aproape non-stop; dar cu toate astea e bine scris, personajele sunt aprofundate (nu e dramă, dar pe cât se poate), acțiunea nu e de dragul de a fi, fiecare scenă e cu scop.
Ca și precedentul filmul a pus un standard pentru filmele de genul, și îmi e frică că încă nu am văzut alt SF să răspundă la provocare.
Actoria e foarte bună pentru un SF de acțiune cu soldați, ok nu e Jon Hurt sau Ian Holm, dar sunt totuși actori profesioniști, nu ca în alte filme cu soldați în spațiu (da, mă refer la Starship Troopers).
Locul 63 pe IMDb 250 și trebuie văzut!

Sunshine & Amelie

Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) Da, mi-a luat opt ani să mă pun în sfârșit să văd și eu “Amelie”, deși mi s-a zis de el de…aproape toată lumea, chiar și persoane care efectiv nu se uită la filme. Problema e că de obicei evit filmele care creează hype-uri, sau cel puțin aștept câțiva anis ă văd dacă rezistă; ah, și reacția “Ceeee? Nu ai văzut <>? TREBUIE să-l vezi!” nu prea mă încălzea. Dar uite că au trecut opt ani și lumea încă mi-l recomand, plus că e Jean-Pierre Jeunet la regie și încântătoarea Audrey Tautou, și desigur Yann Tiersen, a cărui “Comptine d’un autre eté” l-am descoperit abia la finele anului trecut și care a fost destul să mă facă să vreau să văd filmul.
A fost ca un rollercoaster, a intrat in viteză după prima secundă și m-a dat pe spate, după care a luat-o mai încet și m-a dezamăgit puțin, dar chiar când credeam că știu cum va continua și se va termina, a intrat din nou în forță, și m-a uluit. Nu o să vă bat la cap despre estetica culorilor, scrierea ingenioasă, actoria frumoasă, atât mai spun: de mult nu am văzut un film care efectiv m-a făcut să mă simt bine, m-a lăsat cu o căldură interioară, ca atunci când ai 14 ani și ești pe punctual de a realize că ești îndrăgostit, sau imediat după. Merită văzut…Trebuie văzut!
44 pe Imdb 250 (probabil ar fi avut mai mult dacă nu era în franceză)

Sunshine (2007) Deci nu e SF…adică noh, e un SF, dar nu e SF SF. Ok, e vorba despre viitorul apropiat (ca să vezi) Soarele este pe punctual de a se stinge și o echipă de astronauți a fost trimisă cu o bombă atomic de mărimea Manhattanului să-l reaprindă. Aici ar fi putut merge cu ideea de eroisme și apocalipsă apropiată de genul “Deep Impact ” sau “Armagheddon” , spre marea mea bucurie au decis în schimb să exploreze conștiința umană pusă sub condiții de stress, claustrofobie și responsabilitate mare; nu e doar un SF e o dramă-psihologică cu tentă filozofică îmbrăcată în SF.
Regia e a lui Danny Boyle, pe care l-am iubit după “Trainspotting” dar pe care m-am supărat rău după “Slumdog Millionaire”; acest film mi-a demonstrat că în ciuda unor dezamăgiri relația merită să continue. Influențat de “2001: A Space Odissey”, “Solaris” (ambele), “Alien”, “Apocalypse Now” poate chiar și “The Fountain” puțin el a reușit să facă un blend omogen și să aducă multă originalitate, nu doar o adunătură de influențe care nu se amestecă bine. A trecut peste clișee, a creat o atmosferă sufocantă atât pentru actori cât și pentru public, a păstrat tensiunea din prima până în ultima clipă, făcând filmul realist (exceptând ideea de bază) cu personaje veridice fără excese de dramatism, virtuți dau vicii.
Deși toate personajele au contribuiție cât de cât egală, personajul cel mai influent e Capa, jucat de minunatul Cillian Murphy, pe care l-am văzut pentru prima dată în “28 days later” tot a lui Boyle, și apoi l-am savurat ca și Scarecrow în Batman Begins, dar acesta e cu siguranță rolul său cel mai subtil și reușit.
Deși unora poate le va părea lentuț recomand filmul cu mare căldură.

Let the right one in

An: 2008

Gen: dramă-horror
Titlu original: Låt den rätte komma in
Limba: Suedeză
Durata: 115 min

Cum să încep eu să vorbesc despre „Let the right one come in”? ‚E GENIAL’ ar fi probabil un început adecvat, dar cred că ar merge mai bine ca și concluzie. Hm? Cum să încep eu să analizez filmul? De unde să incep? De la regie, de la actorie, de la poveste?

Ok? Ați auzit de „Twilight”? Filmul care a ieșit anul trecut despre gagica aia bună care se îndrăgostește de băiatul cel chipeș dar rău dar totuși bun care e de fapt vampir. Păi ‚Twilight’ a fost genul de film despre care de cum am auzit am decis că nu mă interesează, motiv pentru care nici nu l-am văzut, nici nu am deschis cartea. Și de ce atunci sunt așa de înnebunit după un alt film care implică vampiri și romanțe? Păi, și covorul cu „Răpirea din Serai” pe care îl are bunica atârnat de perete și ‚Mona Lisa’ a lui da Vinci înfățisează femei, cu toate astea nu prea le pune nimeni în aceeași categorie.

Oskar e un băiat de 12 ani care este torturat zilnic de bătăuși, motiv pentru care se antrenează seara de seară cu un cuțit să îi omoare; într-o seară observă că un bărbat cu fiica se mută alături, bărbat care a doua seară iese în parc să ucidă un adolescent și să îi colecteze sângele; nu de alta dar fiica sa este un vampir și trebuie hrănită; fiică care dezvoltă un interes pentru Oskar, și nu pe bază de foame. Între cei doi copii singuratici apare o prietenie care se dezvoltă rapid într-o legătură mult mai adâncă. Legătură pusă în pericol de multe elemente prevăzute și ne.

De ce filmele cu tentă horror-mistică sunt atât de potrivite pentru explorarea pierderii inocenței copilărești, descoperirea sexualității, maturizare nu-mi dau seama, dar cu siguranță pot face asta doar sub o regie talentată și o poveste care să nu cadă în absurd. „In the company of wolves” e mai explicit orientat în această direcție, pe când „Let the right one in” are o linie narativă completă, mult mai complexă, personajele fiind mult mai bine lineate. Cele două personaje principale nu doar descoperă aceea primă dragoste atât de intensă, dar trec prin mult mai multe drame, cu care se poate identifica oricine; alienare, umilință, singurătate, sentiment de părăsire, și se descoperă nu doar unul pe altul, ci și fiecare pe sine, și trecând împreună prin foc și pară descoperă valori noi pe care le au.
Recunosc, filmul e cam lent pentru gustul multora; mai ales celor care așteaptă un horror, cu un plot twisted și multe scene sângeroase (nu vă îngrijorați filmul e deja în proces de refacere americană, și sunt sigur că produsul final va fi destul de idiotizat pentru placerea voastră), dar asta face parte din regie, din tema principală. Nu e un horror, aia e doar tenta, nu are scopul de a vă speria, nu are crimă după crimă, nu e exagerat de mult sânge, totul e realist (dar asta nu înseamnă ca nu sunt scene care vă vor ridica părul de pe brațe); e o dramă superbă, și nu de genul celor emoționante dar fără fond.

Actoria celor 2 pre-adolescenți este magnifică, și chimia dintre ei perfectă, greu de crezut că sunt începători. Ceilalți actori nu sunt nici ei de neglijat.

Locul 191 pe IMDb 250 (si asta sunt sigur doar pentru că e în suedeză, alt fapt care va tria spectatorii români în cei 80% de consumeri fără idee și restul puțin de iubitori de film)

P.S: zăpada proaspătă e oficial sursa cea mai versatilă de sunete într-un film, de la liniștitor la mega-creepy.

Public Enemies

La inceputul lui Iulie are premiera noul film a lui Michael Mann, "Public Enemies" cu Johnny Depp, Christian Bale si Marion Cotillard.
Eu inca nu m-am hotarat cat de curios sunt, dar oricum iata trailerul: