Blancanieves

Pentru a putea vorbi despre Blancanieves în mod inevitabil discuţia trebuie să înceapă cu The Artist, film despre care opinia critică şi a publicului a tins în mare parte spre pozitiv, dar care şi-a găsit desigur detractor care au susţinut că filmul se bazează pe un truc, care este şi singurul lucru care-l scoate în evidenţă. Un an mai târziu filmul lui Pablo Berger a folosit acelaşi truc, iar reacţiile au rămas şi ele aceleaşi, doar că în cazul de faţă cele negative par a fi mai justificate.

În The Artist subiectul filmului se învârte în jurul tranziţiei de la filme mute la filme cu sonor, astfel conceptul regizoral este strâns legat de povestea filmului, fiind mai mult decât un truc folosit pentru a da o dimensiune dispensabilă operei; lipsa de sunet este aici la fel de vitală ca şi prezenţa muzicii într-un musical. La filmul spaniol însă această legătură lipseşte, prezentarea filmului ca film mut nu este justificată. Este foarte posibil că povestea nu s-ar fi susţinut singură dacă ar fi fost prezentată într-un format contemporan, dar asta nu este un argument destul de solid de a o transpune într-un alt format. Este probabil că producătorii au început cu ideea de a face un film mut, poate chiar încurajaţi de succesul colegilor francezi, şi din această cauză structura narativă este naiv-simplistă, pentru a evoca filmele ‚mainstream’ mute, dar asta creează un cerc vicios în care simplitatea poveştii cere formatul şi formatul cere o poveste simplă. În plus evocarea acelor filme se opreşte aici, căci nici actoria, nici montajul şi nici imaginea nu se încadrează în stilul acelei ere, defect pe care The Artist îl evită.

Naraţiunea este o adaptare a basmului Albă-ca-Zăpada transpusă în Spania interbelică, în care fiica unui toreador văduv şi paralizat este persecutată de mama ei vitregă, implicând astfel şi elemente din Cenuşăreasa. Moda basmelor adaptate publicului contemporan a prin aripi în ultimii ani, mai ales la Hollywood, unde anul trecut au fost nu una ci două re-ambalajări ale basmului Albă-ca-Zăpada. Doar că aici nu se extinde şi se nu se schimbă fundamental structura originală, povestea şi personajele păstrând claritatea lor morală, mama-vitregă este malefică până la ultima fibră, protagonista este inocenţa întruchipată pe Pământ, iar mama şi bunica ei (inevitabilele personaje de sacrificiu) sunt şi ele bune. Doar două personaje prezintă caractere care nu sunt monocromatice, tatăl şi piticul şef, care prezintă atât calităţi negative cât şi pozitive.

În unele aspecte filmul încearcă să schimbe basmul, poate în ideea de a-l moderniza, deşi nici aspect nu este explorat îndeajuns. Făt-Frumos cel brav lipseşte aici, interesul amoros fiind reprezentat de chiar unul din pitici, alegere care, în ciuda faptului că este vorba de piticul cel mai înalt şi chipeş, ar putea fi numită curajoasă dacă ar fi dusă până la capăt. Dar dragostea nu se împlineşte; piticul este evident îndrăgostit dar filmul nu clarifică dacă ea chiar împărtăşeşte sentimentul, lucru care ne duce spre finalul cel puţin nepotrivit şi chiar aproape tulburător. Basmele au de regulă final fericit, comediile uşoare au de regulă final fericit şi filmele mute de studio aveau de regulă final fericit, de ce atunci au ales producătorii acest final rămâne un mister: după ce a fost otrăvită, Albă-ca-Zăpada nu este trezită de sărutul prinţului, ci este folosită într-un circ ambulant de categoria P. T. Barnum, unde este expusă într-un sicriu de sticlă, pentru ca apoi doritorii (numeroşi de altfel) să poată plăti pentru ocazia de a o săruta. Scenă ce aduce aminte de alt film cu titlu de basm din 2011, Sleeping Beauty al Juliei Leigh, în care o fată este plătită să ia sedative pentru ca apoi bărbaţi în vârstă să o poată săruta şi pipăi, doar că acolo faptul era tratat ca fiind oribil, nu un element de basm. Finalmente, piticul care o iubeşte este îngrijitorul ei şi priveşte acest ‚spectacol’ fără a clinti un deget, pur şi simplu pentru că i se permite ca noaptea să poată dormi alături de corpul inert al tinerei, gest care nu ar avea un aer romantic nici măcar dacă cei doi chiar ar fi un cuplu, lucru care însă a fost stabilit că nu e adevărat. Iar în ultimul cadru, după ce este sărutată de pitic, vedem o lacrimă coborând din ochiul tinerei, semn că ea este la un anumit nivel conştientă de abuzul sexual la care este supusă zilnic, şi că piticul nu este cel ales, căci după cum spune şi basmul şi circarul, sărutul celui iubit de ea ar trebui să o trezească.

Un final complet neadecvat pentru acest tip de film, şi care lungeşte lista de inconsistenţe în alegerile regizorale şi de producţie.

Lore - inocenta intrerupta

„Domnul, Dumnezeu [...] nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!“ Exod 34:7


După înfrângerea Germaniei şi sinuciderea lui Hitler copii unui cadru militar der rang înalt care lucra într-un lagăr se găsesc abandonaţi când ambii părinţi sunt luaţi în arest. Fata cea mare, Lore, care are 14-15 ani, este nevoită să preia rolul de adult pentru ceilalţi copii, o sora cu vreo doi ani mai mică, doi fraţi gemeni de vreo 8 ani şi un bebeluş, şi îi conduce pe aceştia într-o călătorie pe jos până la bunica lor care stă departe în Hamburg.


Filmul funcţionează ca şi Bildungsroman căci Lore, pe care iniţial o întâlnim ca pe un copil în gândire, „fetiţa lui tati”, este nevoită să înfrunte realitatea ororilor comise de nemţi împotriva evreilor. În acest sens ea acţionează şi ca dedublare a poporului german care suferă o trezire abruptă din visul naţionalismului social când vede pentru prima dată pozele din lagărele de concentrare. Iar reacţiile unor grupuri diferite de nemţi, vinovăţie, oripilare, incredulitate sau chiar negare totală, se regăsesc individual în protagonista filmului, al cărei conflict faţă de situaţie este multiplicat când îşi dă seama că tatăl ei era unul din oamenii care supravegheau lagăre. Conflictul este în continuare augmentat de apariţia unui chipeş tânăr evreu care se alătură grupului în călătoria lor; pe de o parte acesta este prietenos şi îi ajută în procurarea mâncării, şi prezintă şi o trezire sexuală a fetei, pe de altă parte împrietenirea cu el reprezintă o încălcare a principiilor părinţilor şi a memoriei lor. Aici filmul pare să sugereze că maturizarea unei persoane poate da naştere unor calităţi negative, căci copii mai mici nu sunt în nici un moment deranjaţi de rasa tânărului chiar revoltându-se împotriva Lorei.


Lore şi fraţii ei par a fi pedepsiţi pentru păcatele părinţilor fiind supuşi unor calvare care oglindesc pe cele ale evreilor din lagăre; sunt înfometaţi, rămân fără posesii, fără părinţi, sunt nevoiţi să fure, şi să vândă tot ce le-a mai rămas pentru un strop de mâncare, iar finalmente unul din băieţii mai mici este chiar ucis. Această ispăşire a păcatelor este, din nou, aplicată tuturor nemţilor întâlniţi, scoţând la suprafaţă natura egoistă umană; acolo unde era prietenie între vecini acum e doar duşmănie. Pierderea valorilor, ideea că lumea lor a fost dată peste cap este semnalată vizual de multe cadre strânse, de prim-planuri şi planuri detaliu pe câte un picior, o mână, mâncarea din faţă, sugerând atât o atmosferă claustrofobică, o lume care în ciuda faptului că e largă este foarte mică, dar şi faptul că personajele nu se mai pot încrede în ceea ce au învăţat şi că singurele lucruri pe care le pot şti cu adevărat este ceea ce se află în faţa lor.


 Finalmente însă Lore demonstrează un efect al corvoadei prin care a trecut, ajunşi la bunica lor, în timpul mesei tânăra refuză să se comporte civilizat şi înfulecă pâinea şi varsă laptele, semnalând că sălbăticia care a avut loc nu poate fi pur şi simplu uitată sau ştearsă dacă toată lumea se preface că nu s-ar fi întâmplat şi că noile generaţii nu vor mai cădea în capcana de a cădea în regulile superiorilor lor fără să gândească.

Cel Absurd, cel Cool şi cel Tarantino– Le Bifle vs. Bad Penny

Două din scurtmetrajele de la NexT s-au dovedit a se suprapune în tratarea lor a unor subiecte destul de absurde într-un mod care se vrea un omagiu/parodie la filmele cool de tip Tarantino. Primul este filmul franţusec La Bifle de Jean Baptiste Saurel despre un bărbat care pentru a-şi cuceri aleasa trebuie să învingă penisul gigant a lui Ti Kong iar celălalt este Bad Penny debutul regizoral a lui Andrei Creţulescu, despre doi criminali de rând care într-o noapte întră într-un conflict cu un mim/clown care se dovedeşte a fi mai greu de subjugat decât pare iniţial.

 Cele două filme îşi dovedesc similitudinea încă din primul moment în care fiecare îşi prezintă conceptul/gimmick-ul printr-o definiţie de dicţionar a titlului, trădându-şi astfel şi influenţa tarantinească şi începutul filmului Pulp Fiction care începe cu o definiţie a termenului. De aici ambele filme continuă cu discuţii între personaje la foc rapid care par să mimeze naturaleţe dar sunt de fapt ecourile unor dialoguri în care toţi cei implicaţi au mereu ceva cool sau amuzant de zis. Criminalii lui Creţulescu, interpretaţi de Andi Vasluianu şi Bogdan Boguţă, par a fi cel mai apropiaţi de Vince şi Jules a lui John Travolta şi Samuel L. Jackson.

 Unde se îndepărtează filmele de stilul omagiat/pastişat este introducerea unui element supranatural, clownul greu de ucis în Bad Penny şi membrul magnific a lui Ti Kong din La Bifle care chiar dacă ar exista în realitate nu ar putea fi susţinut de un sistem circulator uman. Elemente care aduc cu ele un inevitabil absurd în situaţie, mult mai pregnant în filmul franţusesc decât cel românesc, care nu se regăseşte în filmele americanului, care sunt neîndoielnic amuzante, dar fără să ajungă chiar atât de aproape de comedie. Şi aici este punctul în care penisul gigant se doveşte superior mimului nemuritor, căci Saurel îşi abordează subiectul din start cu umor şi îl tratează ca pe o satiră pe când Creţulescu pare să încerce să vireze mai mult înspre idealul cool cu personajele sale, tratând povestea serios în ciuda dozei de slapstick şi catchphrase-urile lui Boguţă şi Vasluianu, ratând astfel o plasare clară a filmului într-o categorie.

 Filmele omagiază şi alte genuri cinematografice; La Bifle are scene de acţiune care amintesc de filmele kung-fu din anii ’70-’80 şi care sunt tratate cu seriozitate în ciuda ilarităţii situaţiei, coregrafia amintind mult mai mult de Bruce Lee decât de Jackie Chan; iar după cum am menţionat mai sus, Bad Penny are o serie de momente slapstick american din anii ’30, amintind mai ales de The Three Stooges, şi Şerban Pavlu, care îl interpretează pe mim, seamănă surprinzător de mult cu Buster Keaton. Aici însă se dovedeşte o altă inconsistenţă care lucrează împotriva filmului; slapstickul amuzant este alterat cam aleatoriu cu scene de violenţă realistă şi destul de brutală culminând cu înjunghierea banală a victimei. Este important de observat că, pe de altă parte, şi Pulp Fiction a pastişat la rândul său genuri clasice de film, deci rămâne greu de determinat dacă cele două scurt-metraje pastişează pur şi simplu alte genuri sau dacă pastişează pastişul făcut de Tarantino.

R.I.P. Roger Ebert

Criticul de film Roger Ebert a murit.

Moartea unui critic de obicei nu e motiv de stire, dar prin pasiunea, umorul, umilinta si obiectivismul sau Ebert si-a creat un loc aparte printre colegii sai de breasla.

Un iubitor al filmelor (chiar si atunci ca le ura cu pasiune) Ebert a reusit sa devina unul din cele mai cunoscute nume din industria filmului, co-inventator al sistemului de rating "Thumbs Up".

Acest articol din Empire ii aduce un frumos omagiu.

Killing Them Softly - grace and murder

Ca şi primele două sale filme, anume „Chopper” filmul biografic despre unul dintre cei mai notorii criminali austalieni, filmul de debut a lui Eric Bana şi „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, al treilea film a lui Andrew Dominick are ca şi subiect lumea criminală, dar în loc de a prezenta pur şi simplu un studiu al unui aspect al universului interlop, cum am găsi în primele filme ale lui Scorsese, regizorul se foloseşte de această rampă pentru a intra într-o diatribă mai mult sau mai puţin subtilă despre economia Americană şi capitalism.

Doi criminali de stradă naivi cred că au în faţă o metodă uşoară de a face o sumă considerabilă de bani când cineva le dă pontul să jefuiască un joc de poker al mafiei locale. Convinşi că nu vor fi prinşi, cei doi trec la treabă fără să realizeze efectul complex pe care îl au asupra „economiei” ilegale locale; jocurile de cărţi sunt închise iar asta blochează fluxul banilor, lucru care afectează afacerilor „şefilor”. Pentru a redresa situaţia, Mafia trimite un asasin pentru a afla cine este responsabil.

Acţiunea filmului are loc în 2008 în mijlocul campaniei electorale Obama vs. McCain, iar discursurile celor doi candidaţi şi a altor politicieni vor deveni un laitmotiv încă din prima scenă, în care unul din personaje se plimbă printr-un peisaj dezolat înconjurat de hârtii plutind în vânt şi vocea lui Obama pe fundal vorbind despre visul american. Plasarea filmul în toiul crizei financiare ar fi făcut ca fragilitatea „economiei” locale ale mafioţilor şi uşurinţa răsturnării acestea să fi funţionat automat ca şi simbol pentru defectele sistemului capitalist, dar insistenţa regizorului de a insera în repetate rânduri monoloage electorale, diegetice sau non-diegetice, devine obositoare şi superfluă. Efectul ar fi fost poate mai puternic dacă s-ar fi rezumat la a păstra monoloagele lui Obama despre puterea poporului american care deschid şi încheie filmul.

Această primă secvenţă, filmată într-un uşor slow-motion, este una din cele două momente care deviază de la estetica minimalistă care domină filmul şi care amintesc de cinematografia şi secvenţele cu tentă poetică din „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”. Cealaltă secvenţă este tot una filmată în slow motion, doar că aici efectul este  mult mai augmentat, şi o găsim în scena asasinării unuia dintre personaje; Peste balada pop clasic „Love Letters” asasinul îşi împuşcă victima pe timp de ploaie. O suită de planuri detaliu ne prezintă un balet al violenţei, în care gloanţele îşi părăsesc pistolul, lovesc şi împrăştie stropi de ploaie, îşi ating ţinta împroşcând aerul cu stropi de sânge şi bucăţi de creier. Combinaţia dintre slow-motion, muzică şi sânge are un efect atât de augmentare cât şi de îmblânzire a violenţei, oximoron ce repetă tema titlului de „a-i ucide cu blândeţe”. Această replică se regăseşte în film spusă de asasinul jucat de Brad Pitt, care nu are probleme cu uciderea unor oameni dar nu îi place să îi vadă suferind înainte. Un cinicism de care personajul dă dovadă în repetate rânduri: când partenerul său, pe care el însuşi l-a ales, nu se comportă după plac, asasinul aranjează ca acesta să fie arestat. Şi tot el este cel care contrazice discursul despre poporul american a lui Obama de la finalul filmului, anunţând că el trăieşte în America, care nu este o ţară ci o afacere în care fiecare luptă pentru sine.

Intoleranţa lui Griffith faţă de banal (eseu)

Ochiului nepriceput al unui “laic” al cinematografiei primele filme ale americanului D. W. Griffith par cel mai probabil plictisitoare şi chiar primitive. Sunt filme alb-negru, fără sunet, unele personaje par parodice în simplitatea lor iar actoria este de-a dreptul absurdă. Din aceste motive şi din cauza ignorării faptului că „după 1920 cele mai multe dintre cuceririle lui de limbaj devin monedă curentă, iar nu puţine dintre ele sunt depăşite de [alţi] regizori” (Littera, p. 108) cineastul a avut parte de căderea sa în relativă obscuritate în afara cercurilor de cinefili şi colegi de breaslă. Cu toate acestea, contribuţia sa la dezvoltarea limbajului cinematografic şi a avansării a cinematografului ca artă de sine stătătoare, nu poate fi ignorată sau uitată de oricine care posedă cunoştiinţe de bază despre istoria cinematografiei.

Într-adevăr în cei 20 ani de la naşterea oficială a cinematografului în 1895 în Paris până la premiera filmului Naşterea unei Naţiuni a lui Griffith în 1915, această nouă formă de artă a trecut print-o dezvoltare aproape explozivă atât la nivel tehnic dar mai ales estetic, cineaşti din Europa şi Statele Unite descoperind noi şi noi metode de a se folosi de tehnici şi trucuri de cameră şi de montaj pentru a transforma filmuleţele statice şi facsimile ale fraţilor Lumière în spectacolul grandios ce avea să-l ofere publicului D. W. Griffith prin filmele Naşterea unei Naţiuni şi un an mai târziu Intoleranţă.

În ciuda succesului copleşitor pe care l-a avut „Naşterea unei Naţiuni”, Griffith s-a găsit atacat pentru portretizarea cetăţenilor de culoare din film, care sunt prezentaţi într-o puţin spus nefavorabilă. Pentru a combate imaginea sa de rasist urmează „ceea ce s-ar putea numi răscumpărarea atitudinii sale din Naşterea unei Naţiuni [prin] Intoleranţă, film care, după spusele autorului, constituie un protest împotriva oricărui soi de fanatism” (Littera, p. 102). Bazat pe povestirea Mama şi Legea filmul capătă o dimensiune a complexităţii mult mai ridicată când cineastul decide să producă un film cu patru linii narative distincte care au loc în diverse epoci a istoriei umane şi care sunt legate de tema umbrelă a intoleranţei ca şi „duşman” al păcii şi înţelegerii între oameni.

Se poate argumenta că ambiţia narativă a artistului a depăşit posibilităţile acestuia de a o pune în practică cu cea mai mare eficacitate cu tehnica din dotare şi că s-a dovedit prea complexă pentru publicul din acea vreme. În cele aproximativ trei ore ale sale (iniţial opt) spectatorul trebuie să urmărească povestea a doi tineri din epoca contemporană care se zbat cu săracia şi cu intoleranţa reformatorilor sociali; ultimele zile din căderea Babilonului sub atacul Persiei; plănuirea de către regina Caterina di Medici a  masacrului din ziua Sfântului Bartolomeu şi momente alese din viaţa lui Iisus Hristos inclusiv crucificarea acestuia. Ultimului segment menţionat este foarte scurt şi episodic, cineastul dorind probabil să întărească mesajul filmului său apelând la spiritul puternic creştin al americanilor. Dar exceptând această parte a filmului, oricare dintre cele trei fire narative ar fi putut constitui, cel puţin la vremea aceea, un film de sine stătător, având atât un număr destul de ridicat de personaje distincte cât şi o structură narativă completă. Mai ales segmentul modern şi cel babilonian dau dovadă de o complexitate şi a anvergură a povestirii care comparată cu liniile narative ale altor filme din acea vreme ar fi părut oricum ambiţioasă.

Deşi publicul american mai văzuse fire narative multiple, inclusiv în filmul „Judith din Bethulia” a lui Griffith, acestea rămân totuşi legate la aceeaşi poveste generală, iar „caracterul inovator al structurii narative, bazată pe sugestia de simultaneism [...] dezorientează pur şi simplu publicul de la 1916” (Littera, p. 108). Pentru a-şi atrage publicul şi a-i menţine atenţia regizorul foloseşte decoruri spectaculoase pe măsura poveştii inspirate din decorurile din filmul italian Cabiria, iar combinate cu numărul imens de figuranţi, filmul obţine o grandiozitate căruia Griffith nu s-a sfiit să îi facă reclamă, şi care rămâne impresionantă chiar şi după standarde contemporane.

Pentru a clarifica şi mai mult trecerea de la o povestire la alta cineastul a folosit culori diferite pe peliculă; cafeniu pentru povestea contemporană, albastru pentru Iudea, sepia pentru Franţa şi gri-verzui pentru Babilonia. Iar pentru a face legătură între segmente ne este prezentată Eterna Mamă care balansează încontinuu leagănul omenirii. Din păcate însă, după cum a constatat şi Pudovkin. parafrazat aici de George Littera  care spune că „cineastul american nu izbuteşte să unifice în conştiinţa spectatorului fenomene atât de disparate şi că tema filmului rămâne nebuloasă” (Littera, p. 107).

Multitudinea de personaje şi complexitatea întâmplărilor nu se lasă uşor transmise prin filmul mut, lipsa de voce împiedicând personajele secundare să se distingă îndeajuns, iar naraţiunea nu este cu nimic uşurată de numărul copleşitor de mare de intertitluri necesare pentru a rezuma fragmente şi a stabili datele acţiunii. Pentru a ne face o idee despre cum ar fi beneficiat filmul dacă ar fi fost conceput mai târziu. putem privi la Cloud Atlas un film care a avut premiera la 96 de ani după Intoleranţă, şi care de asemenea prezintă mai multe fire narative care au loc în diverse epoci şi sunt legate doar de o tematică generală. Comparaţia se afla desigur doar la nivel de structură narativă. Chiar şi cu un public mult mai antrenat pentru a urmări o naraţiune non-liniară şi cu toate inovaţiile tehnice, filmul are destule momente în care este greu de urmărit sau devine epuizant.

Argumentabil cel mai mare inovator al cinematografului în vremea sa, Griffith a prevăzut direcţiile potenţiale ale acestuia mult înaintea contemporanilor săi, dar din păcate această precocitate l-a distanţat prea mult de publicul său care încă nu era pregătit, astfel pornind lenta cădere din ochiul spectatorilor.

Sursă:

Istoria Filmului Universal, George Littera,

Alte filme de vazut in 2013

Cu totii asteptam nerabdatori Man of Steel, Thor 2 si Iron Man 3, Hobbit 2, Monster's Inc 2 (Jeeesus,e  vreun film bun  si original care va iesi anul asta?). To the Wonder, Django Unchained, Lis Miserables etc. Asa ca ArsCinematica a cautat cateva filme care for iesi anul acesta si care nu au fost trompetate cu atata verva.

The Place Beyond the Pines

ni-l da pe Ryan Gosling ca si motociclist cascador care jefuieste o banca sa-si sustina familia de care abia de curand a aflat si pe Bradley Cooper in rolul unui  promitator politist care se opune colegiilor sai coprupti. O drama intensa, un mix dintre Drive si Serpico.

The Iceman

Nu, nu ma refer la eroul Marvel ci la de un asasin care a omorat peste 100 de oameni, si care aici este interpretat de Michael Shannon, care incearca sa fie un om decent si sa aiba grija de familia sa. Nu stiu daca trailerul m-ar fi prins chiar din prima daca nu ar fi fost actorii, dar pe langa magnificul Shannon ii avem pe James Franco, Winona Rider, Ray Liotta si Chris Evans.

Maniac

Si daca tot vorbim de criminali in serie, sa-l urmarim pe Elijah Wood in rolul unui colectionar de scalpuri proaspete de femei tinere, care se indragosteste de o femeie aleasa sa-i fie victima.

Stoker

Tot din categoria criminalilor cu relatii disfunctionale fac parte personajele din primul film englez a lui Park Chan-wook, omul cate si incantat/socat publicul cu niste filme pe atat de fucked-up pe cate au fost frumoase si poetice, cum ar fi Thrist, Sympathy for Mister Vengeance si desigur OldBoy (care si el va reiesi anul aceste remake-uit de Spike Jonze)

In filmul de fata o vom avea pe incantatoarea Mia Wasikowska si pe Nicole Kidman printre altii.

The Sightseers

Dar criminalii in serie pot fi si amuzanti si simpatici dupa cum ne demonstreaza in repetate randuri britanicii. Iar anul acesta regizorul Ben Wheatley, autor al hitului cult de anul trecut "Kill List", ne prezinta varianta englezeasca la Bonnie and Clyde.

A Liar's Autobiography - The Untrue Story of Monty Python's Graham Chapman

Si tot din UK vine acest documentar/animat perfect ilar bazat pe autobiografia in mare parte inventata de unul din cei mai amuzanti oameni ai secolului XX, forta creatoare a grupului Monty Python, Graham Chapman care a decedat in 1987. Filmul este narat de Chapman insusi, care a inregistrat o citire a cartii inainte de a muri. Un deliciu pentru fani Python, dar cu siguranta va fi printre filmele amuzante ale anului.

Movie 43

Produsa de unul din fratii Farrelly, aceasta comedie ne prezinta 12 povestioare diferite regizate de 12 regizori diferiti, fiecare din segmente avand o mana de actori de mare renume de comedie si nu numai. Adica va fi un fel de Paris, Je taime al gross-out comedy-ului.

For Ellen

Din seria dramelor indie avem acest filmulet cu suflet care ni-l prezinta pe Paul Dano in rolul unui rock-star care are o ultima sansa de a petrece cateva zile cu fiica sa.

Desi personal incerc sa evit filmele, mai ales dramele, care au copii in roluri importante, aici siropozitatea pare a fi dozata in cantitati care sa nu provoace greata.

Compliance

Alt film independent este Compliance care prezinta povestea adevarata a unui manager de restaurant fast-food care isi supune o angajata unor umilinte si torturi psihice din simplul motiv ca acestea au fost instructiile pe care le-a primit prin telefon de la un barbat care se da drept politist. Pe langa faptul ca evenimentele prezentate chiar s-au intamplat in America intr-un McDonald's, filmul aminteste de experimentele Milgram si Stanford, in care oameni s-au aratat cat se poate de deschisi sa tortureze si sa umileasca alti oameni doar pentru ca asa li s-a zis de catre cineva in pozitie de autoritate.

Evil Dead

Nu suntem nici noi fani remake-urilor filmelor horror clasice, dar e ceva in legatura cu acest trailer care ne face sa credem ca poate de data asta lucrurile vor iesi bine. Desi conceptul pare cam demodat, mai ales dupa Cabin in the Woods, totusi cred ca e o sansa buna sa iesim multumiti si nu nervosi de la acest film. Poate are de a face cu faptul ca atat Sam Raimi cat si Bruce Campbell nu doar ca si-au dat binecuvantarea filmului ci sunt ambii implicati in productie, iar scenariul este co-scris de Raimi si Diablo Cody care pana acum ne-a pus in fata niste produse originale, amuzante si la tinta.

Trailer de Sarbatori: Terrence Malick's "To the Wonder"

Dupa ce a reusit sa scoata 5 filme in 30 de ani Terrence Malick aparent a dat de o vana de creativitate si in urmatorii doi ani are programate cinci filme. Lucru care nu ne supara chiar deloc se de doua zile ne putem bucura de primul trailer la urmatorul sau film "To the Wonder".

Din cate putem vedea filmul pare a fi sculptat din exact acelasi material ca si "Tree of Life", balansandu-se la limita intre cheesy si spiritual. Macar de data asta monologurile adresate Universului si Omului sunt spuse cu hotarare de preotul jucat de Javier Bardem nu soptite afectat de Jessica Chastain si niste copii.

All in all, eu chiar chiar sunt curios de film, dar eu am vazut "Tree of Life" de 3 ori in aceeasi saptamana, asa ca s-ar putea sa nu fiu chiar obiectiv.

Faceti-va si voi o parere:

Trailer fain: Man of Steel

Cred ca nu sunt singurul care e de parere ca Superman e un personaj si un supererou destul de anost. Poate nu la fel de anost ca si Captain America, dar totusi...

De aia nici nu am vazut nici nu vreau sa vad "Superman Returns".

Dar de la teaserul productiei Snyder/Nolan am avut un feeling ca ar putea fi ceva chiar interesant in povestea asta de origine.

Trailerul nou inca nu a reprimat acest gand:

Cloud Atlas

Din trailer parea ca filmul va fi un fel de The Fountain amestecat cu The Hours, Blade Runner, Matrix si Everyhting Is Illuminated. Si in The Fountain avem un film cu tente filozofale in care ne sunt prezentate trei povesti diferite ce au loc in diverse puncte ale timpului, anii 1500, 2000 si 2500, iar in toate trei apar personaje jucate de aceiasi actori. Aceste trei povesti sunt insa strans legate, se influenteaza reciproc, se si suprapun uneori, iar cele trei variante ale personajelor sunt mai degraba avatari ale acelorasi persoane decat simple reincarnari.

In Cloud Atlas lucrurile sunt ceva mai putin inchegate, amintind mai degraba de The Hours, doar ca si acolo partile diferite au influente mai directe asupra celorlalte. Chiar si la cele 172 de minute ale sale eram foarte curios cum vor reusi sa lege toate acele povesti intr-o unitate ermetica, asteptand ceva asemanator cu The Fountain, doar ca asta nu e directia pe care o ia scenariul. Cele sase povesti sunt legate una de alta prin cate un mic detaliu, si ecouri dintr-una reverbereaza in toate celelalte, dar altfel raman sase povesti separate. Iar actorii, desi apar in toate cele sase episoade, joaca personaje diferite, nu fatete ale aceluiasi. Astfel, cei trei regizori s-au angajat intr-un exercitiu de invartit farfurii pe bete, caci a gasi un mod efectiv de a prezenta sase povesti ce nu par conectate, care sa sustina interesul publicului, nu e deloc usor. Lucru care se vede mai ales cand unele din povesti au momente mai puternice, iar saltul brusc de la ele spre altele care nu au reusit sa ne starneasca interesul cu aceeasi forta poate deveni enervant.

Fiecare bucata din film evoca stilul genului care i s-ar potrivi. Primele doua parti functioneaza ca drame de epoca cu tendinte de romanta, partea cu jurnalista este un film detectiv, povestea contemporana cu editorul este o comedie din orice punct de vedere, iar ultimele doua evoca diverse tipuri de SF-uri distopice si post-nucleare. Este greu, astfel, de imaginat un public care sa nu gaseasca in film ceva care sa ii placa, caci avem si umor si actiune si mister si dragoste si drama, fara a simti insa ca sunt aruncate inspre noi de dragul de a indeplini un checklist.

Filmul insa isi arata gratia cand ajunge la punctul culminant, cand toate cele sase povesti ajung la propriile finaluri, care insa se amalgameaza si se omogenizeaza intr-o concluzie epica la aceasta epopee trans-temporala, lasandu-ne fermecati si satisfacuti atat intelectual cat si emotional.

Trailerul Saptamanii: World War Z

Din seria romanelor de succes recente adaptate marelui ecran noua gaselnita a Hollywoodului este "World War Z" care spunea povestea foarte originala a unei infectii globale cu zombie.
Gaselnite de fapt nu e atat de noua, romanul a iesit in 2006 si prezinta intamplarile a mai multor personaje prezentate la persoana intai. A fost foarte bine primit si adaptarea nu avea cum sa fie departe.

Asa ca in iunie 2013 fanii se vor bucura de Brad Pitt infruntand hoarde de nemorti, iar noi ne putem bucura de acum de trailer:

Nu am citit cartea, asa ca nu stiu cat de mult deviaza filmul de la ea, dar voi incerca sa-mi fac o impresie din cele doua minute pe care le avem.

Aici Brad Pitt pare a fi un fel de fost super-soldat pe a carui maine pica salvarea unui grup de supravietuitori, lucru care l-am intalnit pana acum de prea multe ori parca, si faptul ca acum e un om de familie linistit iar nu e un bonus.

Puncte pentru originalitate se acorda insa pentru reprezantarea masei de zombie care se disting si de cei lenti a lui Romero si de cei rapizi din "28 days later" sau din filmul lui Zack Snyder.  Pentru prima data chiar par a actiona ca si o masa nu doar a fi intamplator una. Cei din trailer amintesc de un musuroi de furnici care au un hive-mind care ii impinge la actiune. Pentru a intari acest efect se evita cadre detaliate cu vreun individ zombie, lucru care insa lucreaza putin impotriva trailerului, caci fara a sti inainte de ce se intampla nu vedem initial decat soldati impuscand multi oameni. Abia spre final devine clar ca e ceva in neregula cu acestia.

Iar faptul ca o data ce familia protagonistului este dusa la siguranta nu mai avem de-aface cu un survivor movie cum tind mereu aceste filme sa fie este un alt bonus. Chiar este razboi aici, ceea ce poate oferi niste ocazii bune pentru scenaristi, sa vedem daca le si prind.



In concluzie, ArsCinematica probabil se va prezenta la film in vara.

Minte-ma Frumos - Cel mai prost film al anului

Unii ar zice ca nu e bine sa ai pretentii de la anumite filme, cum ar fi un film de actiune sau o comedie romantica. Dar depinde de pretentii. Adica dupa ce ai vazut "The Avengers" poti sa zici ca nu ai pretentii de la "Iron Man 3". La comediile romantice e si mai simplu, formula e clara si filmul isi dovedeste calitatea jucandu-se cu acea formula.

Cand insa ai doar formula si clisee...

















Doamnelor si domnilor "Minte-ma Frumos"


Un gras (Marius Damian) si o grasa (Antoaneta Zaharia) se intalnesc pe Facebook si se pacalesc unul pe altul sa se placa, mintind grosolan despre ei insusi si folosind pozele colegilor de casa atractivi. Acum, de obicei nu mi-ar sta in fire sa definesc doua personaje atat de simplu precum grasa sau grasul, dar de obicei un film nu insista atat de mult asupra unui singur detaliu care sa defineasca complet un personaj. Alte calitati, in afara de a fi grasi, astia doi n-au, asa ca nu are rost sa ne complicam.

Cei doi si-au dat intalnire, dar evident nu se pot duce ei. Asa ca Grasul il trimite pe colegul sau de garsoniera, Chipesul (Andi Vasluianu), iar Grasa pe colega ei de garsoniera, Frumoasa (Diana Dumitrescu). Planul este ca mai tarziu Grasii sa le zica Frumosilor de sex opus ca de fapt ei erau cei de pe Facebook, pentru ca in lumea acestui film logica este doar un concept teoretic fara aplicatii practice.

Dar vai, Frumosii evident se indragostesc. Pentru ca sunt frumosi. Atat. Urmeaza o harababura in care toata lumea minte si lucrurile se tot complica. Iar faptul ca Chipesul lucreaza ca si gigolo pentru femei peste 40 de ani, care sunt toate in limba dupa el, desi nu are nicio calitate seductiva discernabila, iar una din aceste femei este sefa frantuzoaica a Frumoasei nu ajuta.

Dupa alte conflicte improbabile, urmeaza finalul pe care l-ati stiut de cand ati citit primul paragraf al sinopsisului.

Iura Luncasu se afla la primul sau film pentru marele ecran, pâna acum construindu-si cariera prin seriale precum Lacrimi de iubire, Numai iubirea, Iubire ca in filme si Inima de tigan. Sensibilitatile de televiziune reies inca de la genericul de inceput, in care numele actorilor si ale echipei sunt afisate peste imagini ale orasului, stil care aminteste foarte puternic de serialele HBO. Dar si felul in care sunt construite scenele, inramarea personajelor in ecran, tehnicile de montaj dau impresia ca avem in fata un episod foarte lung a unei telenovele romanesti care incearca cu disperare sa imite sitcom-urile americane din prima jumatate a anilor ’90.

Stilul regizoral de mic ecran este puternic sustinut de scenariul lui Adrian Lustig, care a aratat mult potential cu debutul sau scenaristic Nunta Muta. Aici insa ne serveste o insiruire de clisee ieftine nesustinute si vag legate. Scenaristul pare sa fi adunat toate amintirile despre ce a vazut el la TV in anii ’90 si a scris scenariul pe baza asta. Comedii romantice cu Freddie Prinze Jr., American Pie, un inceput de film porno, momente scoase din Friends si alte sitcom-uri inferioare si desigur nelipsitul moment Cyrano de Bergerac – toate sunt aruncate in acest film in speranta ca ceva, ceva tot va iesi.

Dar punctul slab sta de departe in personaje, care ori sunt abia schitate, ori sunt exagerari grotesti ale unor tipologii din romane pentru adolescenti, ori par efectiv scoase dintr-un desen animat pentru copii sub 6 ani – cum este frantuzoaica lui Loredana Groza. Cele patru personaje principale mai ales, care au varste intre 30 si 38 de ani, au maturitatea emotionala, simtul responsabilitatii si logica unor adolescenti de 13 ani care trec prin primul val de hormoni si rebeliune. De vreo idee de motivatie in spatele actiunilor lor, in afara de un caz grav de prostie generala, sa nu mai vorbim. Toata lumea face tot ce face pentru ca asa vrea scenaristul/regizorul, nu pentru ca ar avea vreo noima. Si deoarece trebuie indeplinite tipologiile.

De actori, ce sa zic. Joaca pe cat de bine le permite scenariul si regia. Joaca bine niste prosti. Andi Vasluianu mai ales pare sa se fi distrat jucand in film, ceea ce face o diferenta, si salveaza cu sinceritatea sa unele momente, dar nu si tot filmul.


Tot articulul de pe sursa raluk.ro

Trailer: John Dies at the End

Probabil nu ati auzit de acest film si nu se afla pe lista voastra de filme pe care de abia le asteptati, dar desi inca nu a iesit pe piata filmul a devenit deja cult. Si asta datorita romanului pe care se bazeaza, care prezinta un succes-story dragut. David Wong are un job de cacat si din plictiseala scrie cateva povestiri despre doi prieteni care sunt un fel de slacker-ghostbusters. Povestirile le imparte prietenilor si au destul succes incat sa devina un roman care va deveni unul din cele mai bine vandute romane de pe Amazon. Intre timp Wong primeste postul de editor-in-chief la site-ul de umor Cracked.com si anul acesta a scos partea  a doua a romanului.

Iar in ianuarie asteptam adaptarea. Pare a fi genul de film atat-de-prost incat e bun, dar daca s-au tinut de roman, si din trailer pare ca da, va fi de fapt un horror-comedie chiar reusit. Nu pentru oricine, dar un film bun.

Dupa Dealuri (scurta analiza)

Al patrulea lung-metraj al multi-premiatului regizor Cristian Mungiu prezintă povestea a două tinere care au crescut împreună în orfelinat şi au luat-o pe căi diferite după ce au devenit majore. Voichiţa s-a dus la mănăstire unde l-a primit pe Dumnezeu în suflet în timp ce Alina a încercat să-şi caute singură câştigul, ajungând finalmente să lucreze în Germania.

Filmul începe cu sosirea Alinei în vizită la Voichiţa cu scopul de a o convinge sa se întoarcă împreună în străinătate. Voichiţa o aşteaptă în gară, iar aici încă de la primul cadru sare în evidenţă mâna auctorială a lui Mungiu care ne prezintă un travling de mână care urmăreşte ceafa protagonistei, cadru devenit aproape emblematic pentru “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, filmul care i-a adus regizorului Palme d’Or-ul. De altfel similarităţile dintre cele două filme nu se opresc aici, ele fiind legate nu doar tehnic cât şi tematic, putând fi uşor considerate filme surori, după cum vom vedea mai încolo.

Apartenenţa filmului la curentul Noului Val Românesc şi esteticile minimaliste ale acestuia sunt evidenţiate chiar înainte să înceapă filmul de chiar prin genericul foarte simplu, format dintr-un fundal negru pe care sunt scrise cu litere albe şi un font neutru datele importante ale filmului, singurele sunete fiind cele din imaginile ce încă nu le vedem.

După ce coboară din tren, Alina sare să o ia în braţe pe Voichiţa cu o nevoie disperată şi o ţine mai mult decât ar părea normal, lucru care este primul indiciu că relaţia lor din cămin nu s-a rezumat numai la o strânsă prietenie, şi care indică pentru prima dată conflictul ce va urma, căci în contrast cu pasiunea Alinei, Voichiţa are o reacţie mult mai liniştită. Este bucuroasă, dar nu e copleşită.

De aici lucrurile escaladează încet. Alina realizează că dragostea pe care ea o poartă pentru Voichiţa nu mai este împărtăşită de aceasta, căci ea l-a primit pe Dumnezeu în suflet şi şi-a dedicat viaţa acestuia. Alina nu pricepe profunditatea şi importanţa unei astfel de legături şi îl tratează pe Domnul ca pe un rival începând să se manifeste un comportament iraţional mânată de gelozie.

Regizorul însă alege să nu abordeze direct acest conflict arătându-ne în schimb interacţiuni aparent triviale între personajele principale şi celelalte, maicile şi părintele de la mănăstire, ocupanţii orfelinatului etc. Dar fiecare moment scoate la iveală detalii despre trecutul fetelor şi despre dinamica dintre personaje şi mai ales despre lumea în care trăieşte acum Voichiţa, lume în care Alina este un element străin şi tulburător. Dar deşi petrecem mult timp privind măicuţe curăţând cartofi sau măturând iar între fete majoritatea discuţiilor sunt iniţial prietenoase, tensiunea nu lipseşte niciodată, ci e susţinută permanent de privirea Alinei sau de câte o replică a acesteia, efect datorat în mare parte talentului tinerei actriţe Cristina Flutur.

Conflictul prinde amploare când Alina nu mai poate să-şi creadă propria iluzie despre dragostea Voichiţei pentru ea, şi are o criză de nervi încercând să se sinucidă după care atacă fizic preotul şi maicile. De aici filmul se concentrează preponderent pe personajul Voichiţei şi pe ruptura din ea produsă de dorinţa de a-şi ajuta cea mai bună prietenă, dintr-un simţ al datoriei faţă de copilărie dacă nu din alt motiv, şi nevoie de a păstra legătura cu Dumnezeu care îi oferă linişte sufletească.

După cum ziceam şi mai devreme se poate trage o paralelă între filmul de faţă şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, una din temele principale fiind prietenia puternică dintre două tinere care trec prin situaţii dificile. Voichiţa ia locul Otiliei, fata mai aşezată care acţionează altruist încercând să ţină în balans şi viaţa ei şi a prietenei, Alina pe post de Gabiţa, a cărei acţiuni egoiste şi iraţionale/negândite distrug orice fel de echilibru. Simţul prieteniei şi al datoriei nu dispare nici când viaţa bine aranjată este pusă sub pericol, în cazul de faţă acest pericol se manifestă prin ameninţarea preotului de a o alunga pe Voichiţa din mănăstire dacă Alina nu se comportă. Totuşi Voichiţa, în contrast cu Otilia, are un moment când ar vrea să scape de prietena nevoiaşă, şi anume când o lasă în grija „părinţilor”. Şi-a atins scopul de a rezolva situaţia şi acum vrea să revină la viaţa ei paşnică, iar când Maica Stareţă sugerează să mai rămână cu Alina o cuprinde groaza.

Cealaltă tema majoră explorează importanţa credinţei creştine, folosindu-se tot de Voichiţa ca şi subiect. Aceasta ne este prezentată ca şi foarte credincioasă şi cu iubire adevărată faţă de Dumnezeu, lucru netulburat iniţial de prezenţa Alinei. Credinţa aceasta este însă pusă la încercare când începe procesul de exorcizare a fetei. Deşi iniţial susţine iniţiativa, zbuciumul prietenei sale o împing spre sfiidarea preotului. După moartea Alinei, o regăsim pe Voichiţa îmbrăcată cu un pulovăr şi pantaloni, renuţând la straiele de măicuţă pe care până atunci le purta mereu. La inchiziţia poliţiei nu mai regăsim nici un fel de loialitate pentru preot sau măicuţe, ci doar o nevoie de justiţie.

Ultimul cadru este prezentat din punctul de vedere a tinerei, care aflându-se în dubiţa poliţiei priveşte prin parpriz la un indicator dintr-o intersecţie care arată două direcţii care duc ambele spre o biserică. În ultimul moment geamul este stropit de zăpadă noroioasă, murdărind în ochii fetei şi calea creştină.

Skyfall

Have you considered a desk job?

Pe langa firul narativ principal, filmul incearca sa transmita un mesaj despre necesitatea lui Bond in lumea contemporana si, implicit, a filmelor sale. M este impinsa spre pensie, este judecata de o comisie care ii pune sub indoiala utilitatea ei si a spionilor de teren in lumea informatiei si a internetelui si chiar si lui Bond i se sugereaza ca este batran, depasit, demodat si ca ar trebui sa se transfere la o slujba de birou. Astfel producatorii abordeaza o problema de a carui existenta eu cel putin nu eram constient, relevanta filmelor James Bond. Nu am citit niciun fel de critica la adresa seriei care sa zica ca e demodata, mai ales dupa reboot-ul care a avut loc cu Casino Royale, dar filmul a tinut sa-si reafirme pozitia. Problema este insa ca, dupa ce ne pune in fata toate aceste probleme, scenariul nu prea le da o rezolvare satisfacatoare. Da, la final James Bond sta semet si sigur pe sine in fata noastra si ne asigura ca aventurile sale de abia acum incep, dar atitudinea sa nu se bazeaza pe mai nimic.

 Daca sunteti fani Bond, nu aveti de ce sa pierdeti acest film, dar daca seria nu v-a incantat niciodata nu cred ca asta este filmul care va va convinge. Pentru cei fara pareri formate, Skyfall ofera un film de actiune, mai mult decat unul de spionaj, cu o poveste personala care uneori vrea sa para mai profunda decat este si care pe durata sa va ofera de buna calitate.

L-as mai vedea o data?
Probabil ca nu.

Pentru sinopsis si parere actorie/regie click aici