Probabil una din cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte din anul
2012 (cel puţin în domeniul cinematografiei) a fost „Marele Gatsby”, „Baz
Luhrman” „3D”; ar fi fost mai credebil dacă se anunţa că Michael Bay adaptează
„Bătrânul şi Marea”, acolo măcar sunt câteva scene de acţiune. Iniţial a fost
greu de înţeles ce anume a văzut foarte coloratul Luhrman în marele roman american,
şi mai ales, de ce a simţit nevoia să-şi transpună viziunea în 3D, dar o dată
ce a ieşit trailerul ideea s-a dovedit a fi nu doar fezabilă, ci chiar
promiţătoare. O eră cu petreceri colorate, un oraş decadent care serveşte ca şi
centru pentru o mişcare culturală, o iubire imposibilă cu final tragic – brusc
am ajuns să ne întrebăm de ce nu a apărut acest film mai devreme.
Primul lucru pe care îl face filmul australianului e să stabilească cu
certitudine că face parte din pantenoul „marilor poveşti de iubire” pe care
regizorul a ales să ni le spună, sau mai bine zis, a marilor spectacole, căci
ca şi „Romeo + Juliete” care a înrămat povestea într-o emisiune de ştiri, în
care prezentatorul dublează ca şi narator şi apoi „Moulin Rouge!” unde
coperţile sunt reprezentate printr-o scenă de teatru/cabaret, dându-ne să
înţelegem că ceea ce vom vedea este o reprezentare muzicală a poveştii
adevărate, şi unde avem nu unul, ci doi naratori, şi în cazul de faţă filmul
începe cu re-plasarea spectatorului într-o sală de cinema, asigurându-ne că
ceea ce urmează să vedem este o viziune a poveştii, drept pentru care ar trebui
să înţelegem inconsistenţele temporale precum cântece de Jay-Z şi imaginile
ultra-stilizate ale cinematografiei fac parte dintr-o convenţie, în caz ca nu
ştiam asta dinainte.
Tautologia, de altfel, pare să fie cuvântul cheie al acestui film. Cu
ecouri din „Moulin Rouge!” filmul nu doar că este un film în film, ci este un
roman într-un film din film, pe când în celălalat era vorba de un roman într-o
piesă într-un film. Aşa cum Christian ne prezintă iubirea sa imposibilă cu
Satine, la fel şi aici Nick Carraway ne prezintă amintirile sale despre
prietenia sa cu Gatsby şi povestea de dragoste a acestuia cu verişoara lui
Nick. Încă din prima secvenţă vocea depresivă a scriitorului pare să ne spună
cu îndurerare că „Nu, scenaristul acestui film nu a avut destulă creativitate
să transpună fineţea şi talentul textului lui Fitzgerald în imagini, aşa că a
încălcat una din regulile sacre ale oricărui manual de scenaristică: Fără
voice-over.” De parcă nu ar avea încredere în propriile abilităţi regizorul şi
scenaristul recurg din nou şi din nou la textul romanului pentru a se asigura
că nici o nuanţă a acestuia nu e pierdută în tranziţia pe ecran, astfel avem o
abundenţă de scene cu mesajul dublat sau chiar triplat, precum cea în care
Nick, scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului iese pe un balcon
să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în
chipul acela (literalmente în cazul filmului) şi astfel el se priveşte acum şi
din interior şi din exterior, şi în acest timp are un monolog interior în care
ne explică că scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului, el iese
pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe
el însuşi în chipul acel şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din
exterior. Şi pentru ca publicul să înţeleagă toate astea fără îndoială,
monologul său (care are de fapt loc în viitor când el îşi reaminteşte toate
astea şi şi le notează în jurnal) apare scris de mână pe cer, lângă el, în timp
ce-l spune. Avem nişte imagini, dublate de un voice-over dublate de o imagine a
voice-overului şi la finalul filmului nu ne mirăm deloc că ne-am plictisit pe
parcurs, considerând că regizorul nu a lăsat nici un centimetru ca spaţiu de
gândire liberă pentru creierul nostru.
Considerând acestea, este greu de priceput cum a reuşit filmul să menţină
atât de puţin din valorile romanul chiar şi cu textul acestuia literalmente
proiectat pe ecran. Povestea este redată cu eficacitatea unui sinopsis bine
scris, dar nuanţele sunt în mare parte pierdute fiind înlocuite cu imagini
impresionante, făcând din Baz Luhrman un Zack Snyder al filmelor romantice,
ştie să pună imagini frumoase pe o bază narativă puternică, dar nu reuşeşte să
adauge nimic acesteia. Dialogurile par forţate iar personajele par să-şi fi
pierdut viaţa interioară; romanul oferă ambiguitate morală voită şi se joacă cu
ideea de erou şi antagonist, Tom Buchanan, soţul lui Daisy, care este un
infidel, este reabilitat la final când dovedeşte că în ciuda păcatelor sale o
iubeşte pe adevărata Daisy pe care o înţelege, iar Gatsby este ori un idealist
incompatibil cu lumea ori un om obsedat de trecut, îndrăgostit de ideea unei
fete pe care nu a cunoscut-o; în film însă aceste aspecte sunt prea puţin
explorate şi multe din comportamentele personajelor par complet lipsite de
motivaţie. Astfel şi finalul pare artificial şi forţat.
Această artificialitate, anunţată de la început, lucrează însă şi în
favoarea regizorului când vine vorba de integrarea în poveste a unor elemente
ce nu-şi au loc în epoca poveştii. O dată stabilită convenţia, Luhrman reuşeşte
fără greş să ne facă să credem că în Parisul secolului 19 se asculta Nirvana şi
Madonna, că într-un oraş contemporan italian oamenii vorbesc în engleză
Shakespearre-ană, că sabie înseamnă pistol şi sabie lungă înseamnă puşcă, şi,
finalmente, că în America aniilor ’20 se asculta Jay-Z, Beyonce şi The White
Stripes. Combinate cu cinematografia stilizată şi mişcări de cameră precum
planurile ameţitoare din punctul de vedere al ochiului de pasăre ce se aruncă
din vârful zgârie-norilor spre străzile New Yorkului ca un broker zece ani mai
târziu, fac din film o experienţă audio-vizuală bogată, care justifică
absorbirea ei într-o sală de cinema şi mai ales în format 3D. Chiar dacă cele
aproape două ore şi jumătate se vor face foarte simţite, mai ales spre final
când monologul naratorului pare să refuze să ajungă la vreun final.
No comments:
Post a Comment