Midnight in Paris (2011)

Da stiu, ce plm a patit Woody Allen? S-a ramolit, o dat-o pe siropoase, isi injecteaza glucoza dimineata pe post de mic dejun, a devenit senil si acum isi neaga intreaga filosofie (vezi Cioran ), isi tradeaza inca o data orasul care l-a consacrat, New York, New York cu alt periplu pe batranul continent. Si deasupra tuturor, Owen fucking Wilson!

Ciocoflenderilor, sa stiti ca asta e un film care, de bine de rau, nu iti spune povestea din trailer, de fapt, trailerul nu trateaza absolut deloc miezul filmului si din acest motiv da impresia unei comedii gen "been there, done that" si astfel e pus pe raft. M-am dus la film ( da, am si dat bani pe el ) pentru simplul fapt ca regizorul e Woody Allen si refuzam sa cred ca o va face lata cu un astfel de film si daca era sa o faca lata, eram pregatit. Daca nu v-ati prins pana acum, nu a facut-o lata. Deloc.

Pentru prima oara chiar trebuie sa va spun in mare despre ce e vorba pentru ca e absolut necesar, cred eu si suficient, ca sa vedeti filmul. Ok, Gil (Owen Wilson) este un scenarist de succes, dar pe filme de duzina, care vrea sa-si incerce norocul la scrierea unui roman, insa creativitatea se pare ca nu e punctul lui forte. Ajunge cu viitoarea sotie Inez ( Rachel McAdams ) si cu parintii ei foarte bogati si tipic americani in Paris, unde Gil se indragosteste nebuneste de acest oras. Tot aici ei se intalnesc cu un alt cuplu, Paul&Carol (Michael Sheen & Nina Arianda), un cuplu de snobi clasici extraordinar de enervanti, mai ales Michael Sheen care joaca perfect rolul de tip caruia vrei sa-i dai un pumn in bijuterii numai ca sa taca odata, chiar foarte bine jucat. Ei bine, Gil isi gaseste scaparea intr-o plimbare nocturna de seara in care cum sta el frumos pe scarile unei biserici si bat clopotele de miezul noptii, o masina de epoca isi face aparitia cu oameni din anii '20 si il invita pe Gil la petrecerea la care merg. Si aici incepe distractia.

Gil este aruncat in Parisul anilor '20 unde isi intalneste idolii in Ernest Hemingway ( Corey Stoll, never heard, dar a fost foarte tare ), T.S. Elliot, Scott& Zelda Fitzgerald, cantaretul Cole Porter si muuuuulti multi altii dintre care amintim aparitii extrem de amuzante ale lui Pablo Picasso, Salvador Dali ( Adrien Brody) cu suprarealistii lui Man Ray si Lluis Bunel s.a.

Apare si Marion Cotillard ca si love interest-ul lui Owen din perioada anilor '20, excelenta si ea poate nu prin rolul actoricesc care nu e foarte solicitant, dar naivitatea si senzualitatea jucate atat de natural si look-ul ei care oricum e mai retro si in viata reala, dau o autenticitate fantastica peisajului.

Owen Wilson, ca tre sa zicem si ceva de el, a fost ok, pe mine oricum ma dispera la culme, dar stilul sau de baietel stanjenit, balbait si incurcat se potriveste cu stilul lui Woody Allen, parca ar fi varianta blonda si mai tanara a lui, asa ca e ok, nu strica cu nimic filmul.

Totusi, desi eu am apreciat extrem de mult filmul, trebuie sa vii pregatit cu un bagaj de cultura generala destul de serios, erau personaje de care eu habar n-aveam cine erau si care era faza cu ei, desi tot radeai la glumele pe seama lor ca te prindeai, este un film pentru care nu-mi asum responsabilitatea in caz ca v-ati uitat si nu erati familiarizati cu artistii din Paris din perioada anilor '20 si La Belle Epoque ( de ce la belle epoque? uitati-va si veti vedea ). Filmul trateaza o tema foarte prezenta, cel putin in grupul meu de prieteni: "frate ce bine eram daca ne nasteam in anii '70 cand muzica era muzica" sau "bah daca nu ma nasteam in Romania" , la ultima remarca nu subscriu, insa filmul incearca sa te linisteasca in aceasta privinta intr-un mod foarte placut si reusit sa nu-ti mai faci atatea griji.

Concluzie: trebuie vazut, se desprinde dupa primele 10-15 minute de eticheta de comedie romantica cand iti dai seama de fapt ce se intampla, eu sigur il voi revedea cand va aparea un dvdrip. Daca ar fi sa-l rezum intr-o fraza: fata de comediile alea usoare la care te uiti si dupa 90 de minute ai ramas la fel de prost, "Midnight in Paris" parca iti deschide apetitul pentru arta, lucrurile simple in viata si cred ca iti mai ridica putin si cultura, sau cel putin iti da impresia (snobule).