Fie că e vorba de
satiră, miştocăreală, bancuri politically
incorrect, umorul, subtil sau grosolan, este strâns legat de natura şi
mentalitatea românului, lucru care în ultimele secole a fost reflectat în
literatură şi teatru. Nici filmul nu a dus lipsă de comedii, mai ales în
perioada comunistă, când Grigore Vasiliu Birlic, Toma Caragiu şi Florin Piersic
încântau publicul cu filme aprobate de Partid, adesea adaptări după Caragiale.
Umorul de pe stradă însă diferea cât de cât de cel din entertainment, românii folosindu-se de glume pentru a se adapta şi
a înfruntă realităţile neplăcute de zi de zi.
Revoluţia din ’89 a
însemnat libertate în alegerea subiectelor, dar industria filmului nu a trecut
prin ce s-ar putea numi o explozie de filme. Puţine fiind nu era loc nici
pentru comedii noi, printre cele care au ieşit numărându-se a patra parte din
seria „Liceenii”, „Miss Litoral” a lui Titus Popovici şi filmele lui Nae
Caranfil, filme cu un umor comercial şi artificial, atent construit. O altă
revuloţie, de data asta doar la nivel de cinema, are loc la începutul noului
mileniu când începe oficial Noul Val Românesc aducând cu el un număr mai mare
de filme de calitate apreciate la festivalurile internaţionale. Iar cum noul
stil a adus cu el o abordare mai realistă, cu personaje veridice care vorbesc,
se comportă şi visează aşa cum o face românul de rând, umorul acestuia, cel
vulgar/deştept/acid nu putea sa lipsească. Într-adevăr, dacă ar fi să ne luăm
după descrierea unor filme din această perioadă, România a produs mai multe
comedii decât au intenţionat regizorii.
Potrivit
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, o comedie este „o operă dramatică cu
subiect (şi deznodământ) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situaţii
caraghioase” şi nu se poate spune că Nou Val ar duce lipsă de filme care se
supun acestei definiţii, „Occident” a lui Mungiu, „A fost sau n-a fost?” a lui
Porumboiu, „Visul lui Adalbert” a lui Gabriel Achim şi desigur „Amintiri din
Epoca de Aur”. Dar ştampilă de „comedie” a fost aplicată cu zel aproape
oricărui film care prezintă urme de umor, sau macăr nu devine prea serios,
confuzie datorată probabil atât categoriilor numeroase şi diferite de umor
românesc cât şi unei nevoi de marketing.
Trebuie menţionat
că umorul este genul de concept abstract, greu de definit sau de măsurat care
stă în ochiul privitorului, şi că este posibil ca vina să fie a mea pentru
faptul că nu am reuşit nicicum să percep unele filme româneşti ca şi comedii,
deşi au existat oameni care au râs la ele, sau cel puţin aşa au raportat. Pe de
altă parte cunosc oameni care s-au distrat copios uitându-se la „Lista lui
Schindler” sau la filme snuff, ceea ce însă nu cred că ar determina pe nimeni
să le categorisească ca şi comedii.
Exemplul cel mai
bun pentru filme vândute ca şi comedii deşi umorul este în doze mici este
„Moartea Domnului Lăzărescu” care de la strategia de promovare încerca să fie
prezentat ca şi cea mai bună comedia a anului în care a ieşit. Trailerul pentru
film este în totală discordanţă stilistică cu filmul, suprapunând o melodie
veselă non-diegetică (la Cristi Puiu) peste un montaj al unor momente selecte,
care astfel prezentate pare amuzante. Dar filmul este o tragedie, nu o satiră
sau o comedie neagră cum este cel mai des prezentat. Singurul zâmbet cauzat de
film ar trebui să fie un rictus rece la ideea că aceasta este realitatea. Iar
termenul de „comedie neagră” a fost aplicată oricărui film unde acţiune devine
violentă sau morbidă, cum ar fi „Din Dragoste cu cele Mai Bune Intenţii” şi
„Toată Lumea din Familia Noastră”. Cel din urmă are potenţial de comedie, din
scenariu, dar regia distruge sistematic orice tentativă de umor, pentru ca
subiectul nu este unul amuzant, toate aceste filme fiind drame după orice definiţie.
Totuşi, de unde
vine nevoia de a plasa această etichetă atât de uşor? Este doar o strategie de
marketing? Sunt prea puţine comediile româneşti? Pe langă cele menţionate
anterior mai rămân filmele lui Caranfil, „Nuntă Mută” a lui Mălăele, care este într-adevăr
o comedie neagră şi „După oameni şi melci”. Dar acestea nu sunt singurele, căci
mai este o categorie de comedii pe care încă nu am menţionat-o, filmele
MediaPro.
Noul Val Românesc
nu a fost singura mişcare cinematografică care a luat naştere la începutul
mileniului, în 2002 a avut premieră filmul „Garcea şi Oltenii”, bazat pe
serialul de sketch-uri de pe canalul Pro Tv „Vacanţa Mare”. A fost unul din
cele mai vizionate filme româneşti din acel an, a avut un succes imens la
publicul de rând şi a pus bazele formulei de producţie pe care o va folosi
Media Pro în crearea comediilor sale: un regizor străin şi un scenariu
americanizat.
După această
formulă au ieşit filme de genul „Naşa”, „Ho Ho Ho”, „S-a furat mireasa”, „Ho Ho
Ho 2”, „Minte-mă Frumos!” şi „Mamaia”; filme care au fost pe atât de apreciate de
publicul larg pe cât au fost ignorate de critici. Filme artificiale şi
diametral opuse stilisticii Noului Val, care au fost uitate după ce şi-au
terminat turul prin cinematografe în ciuda succesului pe care l-au avut.
Când spun că au
scenarii americane, nu vreau să spun că există un singur tip de comedie
americană, dar că aceste filme imită (slab) un anumit gen de film care e tipic
celor de peste ocean, şi aici mă refer la genul de comedii unde umorul se
bazează pe funcţiile corpului uman, sex, slapstick, neînţelegeri stupide,
coincidenţe şi încăpăţânarea personajelor; filme marca „Animal House”,
„American Pie”, Adam Sandler şi Rob Schneider. Iar deşi aceste filme deja sunt
cât se poate de grosolane, imitaţiile lor româneşti reuşesc să devină şi mai
grosolane. Personajele sunt atât de simpliste încât depăşesc stadiul de
stereotip reuşind să afişeze o singură calitate (seducătorul, prostul, grasa,
uşuratica etc), replicile sunt atât de forţate încât de abia se leagă (Soţul:
„Ce vrei de la mine, să-ţi iau un cal?” Soţia: „Adica eu am faţă de cal?” – din
„S-a furat mireasa”) iar actorii se chinuie atât de mult să stoarcă orice strop
de umor de suprafaţă din actoria lor încat par a face parte din echipa Saturday
Night Live. Poveştile sunt pe măsură, ele neavând nimic care să plaseze filmul
în România în mod specific şi implică mafioţi, răpiri, spargeri de bănci etc.
Iar din moment ce nu e nevoie de o sensibilitate autohtonă s-a putut apela la
regizori străini care înţeleg mai bine acest mediu, precum Sam Irvin care a
regizat „Garcea şi Oltenii” şi Jesus del Cerro care a intrat in piata din
Romania cu filmul TV „Contra Timp” si a regizat aproape toate filmele mai sus
menţionate, cu excepţia „Minte-mă Frumos!” care e regizat de românul Iura
Luncaşu, veteran al telenovelelor, film care reuşeşte să fie cel mai prost
dintr-un grup deja slab.
Cu unele excepţii,
comediile româneşti se află în două extreme, ori sunt atât de subtile cu umorul
lor încât de abia mai pot fi definite ca şi comedii, ori îl aplică atât de
grosolan şi formulaic încât ajunge să vezi trailerul pentru a deduce povestea
şi poantele. Iar iubitorului de comedii adevărate şi de calitate nu-i rămâne
decât să spere că acele exemple să aibă succes şi să dea naştere unui trend.