Am văzut şi eu "Argo"

Urmărind selecţia filmelor de la Oscarurile acestui an, e greu să nu mă gândesc la refrenul cântecului principal din Team America: World Police şi anume “America! Fuck Yeah!”. Argo, Zero Dark Thirty, Lincoln şi chiar şi Django, Unchained toate ne reamintesc cât de patrioţi sunt americanii şi mai ales Hollywood. Dar, aşa cum a demonstrate The Artist cu un an în urmă Hollywood are şi o tendinţă narcisistă, aşa că nu e de mirare că la final a câştigat situaţie e salvată de film, de filmul american, de filmul american de la Hollywood.

Nu e de mirare că Ben Affleck este adesea comparat cu Clint Eastwood, considerând evoluţia amândurora de la actori de filme comerciale spre regizori lăudaţi de critici, iar al treilea film la cârma căruia se află tânărul artist pare a fi ca o bucată tăiată dintr-o eră mai nostalgică a filmului american, când eroii erau eroi, aveau aghiotanţi amuzanţi, şefi boi care iniţial contribuie problemei şi nu soluţiei, eroi vânaţi de ghinion dar care la final sunt recompensaţi cu o femeie.

Că filmul are un mesaj pro-american nu se poate nega, mergând până în punctul în care implicarea Guvernului Canadian, care în realitate a condus întreaga operaţie, să fie aproape complet ignorată. Dar mesajul este despre micul american, cel ingenious, deştept, chipeş şi bun suflet care îşi ignoră datoria faţă de superiori şi face lucrul corect, căci printre primele lucruri care le face filmul e să explice că guvernul american este direct responsabil pentru situaţia ostaticilor din cauza implicării în lovitura de stat care a pus şahul la putere şi apoi prin oferirea de azil acestuia când este dat jos de la putere; dacă aici este însă vorba de obiectivism sau mesaj politic rămâne deschis pentru dezbateri. Filmul rămâne însă un exerciţiu în manipulare, dacă nu politică atunci măcar emoţională. De la cum sunt construite personajele până la probele la care sunt supuse acestea, totul aduce aminte de un film din anii ’90. De la replicile la foc rapid, inteligent-amuzante şi pline de analogii născătoare de epifanii până la toate conflictele şi tensiunile adaugate scenariului deşi nu s-au întâmplat în realitate, filmul este plin de artificialităţi narative, de clişee şi de momente formulaice. Un exemplu bun este concursul de bullshiting dintre producătorul de film şi preşedintele uniunii scriitorilor, un moment ce arată bine pe foaie, şi este şi pe ecran efectiv în primul moment, dar imediat după parcă zice „Mai ţineţi minte când eroii noştrii din filme erau cool, şi asta ajungea?”. Un alt exemplu este desigur bordingul personajelor în avionul ce îi va duce la libertate care acţionând ca şi Plot Point 2 după sistemul Syd Field, este obligatoriu plină de tensiune; nu era de ajuns că au fost probleme cu biletele şi că trebuia ajuns la însuşi preşedintele americii pentru a rezolva problema, nu era de ajuns că se stabilisi deja că cei doi oameni de la Hollywood a căror prezenţă în birou era esenţială pentru succesul misiunii erau undeva la băute, nu, era necesar să se mai includă o scenă în care cei doi sunt întârziaţi de la a ajunge la birou pentru că ar avea loc o filmare, un truc ieftin devenit clişeu la a doua folosire. Dar nici asta nu a ajuns; în ultimul moment iranienii îi recunosc pe cei urmăriţi şi fug după ei, dând naştere unei curse: reuşeşte avionul să decoleze la timp? Normal că da, asta se ştia de la începutul filmului. Şi aici e problema, toate aceste tensiuni nu funcţionează pentru că lipsa lor de impact este evidentă. Da, în aproape orice film de acest gen happy-endul este garantat, dar asta nu înseamnă că un nou obstacol nu poate avea un efect profund asupra acţiunii, aici însă nu e cazul, şi toate aceste lucruri par o extensie inutilă, până în punctul în care un documentar pe acest subiect, care ar descrie adevăratele tensiuni trăite de personaje pare mult mai promiţător dramatic. Iar pentru a putea aduce aceste momente în existenţă este necesară o amnezie completă în legătură cu gândirea umană; abia după ce avionul a decolat se gândesc militarii iranieni să dea buzna în turnul de control, pentru a rezolva ce? În orice situaţie reală ăla ar fi fost locul spre care s-ar fi îndreptat, nu cu maşinile să fugărească avionul.

La final, după ce au ieşit din spaţiul aeronautic iranian, pentru sărbătorirea victoriei, filmul ne serveşte un alt clişeu vizual-auditiv rizibil, pocul deschiderii unei sticle de şampanie şi scurgerea spumoasă a băuturii pe lângă sticlă, pentru că Ben Affleck vrea să ne facă să credem că un membru profesionist al unul echipaj al unui zbor internaţional al unei companii de zbor elveţiene nu ştie să desfacă corect o şampanie. Şi şampanie nu e nici măcar destinată personajelor, e doar o imagine care trebuie să fie acolo, în caz că e cineva nu a înţeles că totul e bine acum.

Este un film entertaining cu un subiect promiţător, iar Ben Affleck este un regizor care ştie să-şi dozeze tensiunea şi să ofere publicului o paletă variată de emoţii, dar când lucrează prea evident după nişte şabloane demodate rezultatul nu poate fi decât...un premiu Oscar. [aici autorul oftează]