Romanian Plăcintă

Fie că e vorba de satiră, miştocăreală, bancuri politically incorrect, umorul, subtil sau grosolan, este strâns legat de natura şi mentalitatea românului, lucru care în ultimele secole a fost reflectat în literatură şi teatru. Nici filmul nu a dus lipsă de comedii, mai ales în perioada comunistă, când Grigore Vasiliu Birlic, Toma Caragiu şi Florin Piersic încântau publicul cu filme aprobate de Partid, adesea adaptări după Caragiale. Umorul de pe stradă însă diferea cât de cât de cel din entertainment, românii folosindu-se de glume pentru a se adapta şi a înfruntă realităţile neplăcute de zi de zi.

Revoluţia din ’89 a însemnat libertate în alegerea subiectelor, dar industria filmului nu a trecut prin ce s-ar putea numi o explozie de filme. Puţine fiind nu era loc nici pentru comedii noi, printre cele care au ieşit numărându-se a patra parte din seria „Liceenii”, „Miss Litoral” a lui Titus Popovici şi filmele lui Nae Caranfil, filme cu un umor comercial şi artificial, atent construit. O altă revuloţie, de data asta doar la nivel de cinema, are loc la începutul noului mileniu când începe oficial Noul Val Românesc aducând cu el un număr mai mare de filme de calitate apreciate la festivalurile internaţionale. Iar cum noul stil a adus cu el o abordare mai realistă, cu personaje veridice care vorbesc, se comportă şi visează aşa cum o face românul de rând, umorul acestuia, cel vulgar/deştept/acid nu putea sa lipsească. Într-adevăr, dacă ar fi să ne luăm după descrierea unor filme din această perioadă, România a produs mai multe comedii decât au intenţionat regizorii.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, o comedie este „o operă dramatică cu subiect (şi deznodământ) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situaţii caraghioase” şi nu se poate spune că Nou Val ar duce lipsă de filme care se supun acestei definiţii, „Occident” a lui Mungiu, „A fost sau n-a fost?” a lui Porumboiu, „Visul lui Adalbert” a lui Gabriel Achim şi desigur „Amintiri din Epoca de Aur”. Dar ştampilă de „comedie” a fost aplicată cu zel aproape oricărui film care prezintă urme de umor, sau macăr nu devine prea serios, confuzie datorată probabil atât categoriilor numeroase şi diferite de umor românesc cât şi unei nevoi de marketing.

Trebuie menţionat că umorul este genul de concept abstract, greu de definit sau de măsurat care stă în ochiul privitorului, şi că este posibil ca vina să fie a mea pentru faptul că nu am reuşit nicicum să percep unele filme româneşti ca şi comedii, deşi au existat oameni care au râs la ele, sau cel puţin aşa au raportat. Pe de altă parte cunosc oameni care s-au distrat copios uitându-se la „Lista lui Schindler” sau la filme snuff, ceea ce însă nu cred că ar determina pe nimeni să le categorisească ca şi comedii.

Exemplul cel mai bun pentru filme vândute ca şi comedii deşi umorul este în doze mici este „Moartea Domnului Lăzărescu” care de la strategia de promovare încerca să fie prezentat ca şi cea mai bună comedia a anului în care a ieşit. Trailerul pentru film este în totală discordanţă stilistică cu filmul, suprapunând o melodie veselă non-diegetică (la Cristi Puiu) peste un montaj al unor momente selecte, care astfel prezentate pare amuzante. Dar filmul este o tragedie, nu o satiră sau o comedie neagră cum este cel mai des prezentat. Singurul zâmbet cauzat de film ar trebui să fie un rictus rece la ideea că aceasta este realitatea. Iar termenul de „comedie neagră” a fost aplicată oricărui film unde acţiune devine violentă sau morbidă, cum ar fi „Din Dragoste cu cele Mai Bune Intenţii” şi „Toată Lumea din Familia Noastră”. Cel din urmă are potenţial de comedie, din scenariu, dar regia distruge sistematic orice tentativă de umor, pentru ca subiectul nu este unul amuzant, toate aceste filme fiind drame după orice definiţie.

Totuşi, de unde vine nevoia de a plasa această etichetă atât de uşor? Este doar o strategie de marketing? Sunt prea puţine comediile româneşti? Pe langă cele menţionate anterior mai rămân filmele lui Caranfil, „Nuntă Mută” a lui Mălăele, care este într-adevăr o comedie neagră şi „După oameni şi melci”. Dar acestea nu sunt singurele, căci mai este o categorie de comedii pe care încă nu am menţionat-o, filmele MediaPro.

Noul Val Românesc nu a fost singura mişcare cinematografică care a luat naştere la începutul mileniului, în 2002 a avut premieră filmul „Garcea şi Oltenii”, bazat pe serialul de sketch-uri de pe canalul Pro Tv „Vacanţa Mare”. A fost unul din cele mai vizionate filme româneşti din acel an, a avut un succes imens la publicul de rând şi a pus bazele formulei de producţie pe care o va folosi Media Pro în crearea comediilor sale: un regizor străin şi un scenariu americanizat.

După această formulă au ieşit filme de genul „Naşa”, „Ho Ho Ho”, „S-a furat mireasa”, „Ho Ho Ho 2”, „Minte-mă Frumos!” şi „Mamaia”; filme care au fost pe atât de apreciate de publicul larg pe cât au fost ignorate de critici. Filme artificiale şi diametral opuse stilisticii Noului Val, care au fost uitate după ce şi-au terminat turul prin cinematografe în ciuda succesului pe care l-au avut.

Când spun că au scenarii americane, nu vreau să spun că există un singur tip de comedie americană, dar că aceste filme imită (slab) un anumit gen de film care e tipic celor de peste ocean, şi aici mă refer la genul de comedii unde umorul se bazează pe funcţiile corpului uman, sex, slapstick, neînţelegeri stupide, coincidenţe şi încăpăţânarea personajelor; filme marca „Animal House”, „American Pie”, Adam Sandler şi Rob Schneider. Iar deşi aceste filme deja sunt cât se poate de grosolane, imitaţiile lor româneşti reuşesc să devină şi mai grosolane. Personajele sunt atât de simpliste încât depăşesc stadiul de stereotip reuşind să afişeze o singură calitate (seducătorul, prostul, grasa, uşuratica etc), replicile sunt atât de forţate încât de abia se leagă (Soţul: „Ce vrei de la mine, să-ţi iau un cal?” Soţia: „Adica eu am faţă de cal?” – din „S-a furat mireasa”) iar actorii se chinuie atât de mult să stoarcă orice strop de umor de suprafaţă din actoria lor încat par a face parte din echipa Saturday Night Live. Poveştile sunt pe măsură, ele neavând nimic care să plaseze filmul în România în mod specific şi implică mafioţi, răpiri, spargeri de bănci etc. Iar din moment ce nu e nevoie de o sensibilitate autohtonă s-a putut apela la regizori străini care înţeleg mai bine acest mediu, precum Sam Irvin care a regizat „Garcea şi Oltenii” şi Jesus del Cerro care a intrat in piata din Romania cu filmul TV „Contra Timp” si a regizat aproape toate filmele mai sus menţionate, cu excepţia „Minte-mă Frumos!” care e regizat de românul Iura Luncaşu, veteran al telenovelelor, film care reuşeşte să fie cel mai prost dintr-un grup deja slab.

Cu unele excepţii, comediile româneşti se află în două extreme, ori sunt atât de subtile cu umorul lor încât de abia mai pot fi definite ca şi comedii, ori îl aplică atât de grosolan şi formulaic încât ajunge să vezi trailerul pentru a deduce povestea şi poantele. Iar iubitorului de comedii adevărate şi de calitate nu-i rămâne decât să spere că acele exemple să aibă succes şi să dea naştere unui trend.

Ce să vedem la TIFF Sibiu 2013?

Deşi selecţia din acest la TIFF nu se arată prea inedită şi, într-adevăr, un număr destul de ridicat de filme tind spre tenta comercială, privând publicul sibian de privilegiul clujenilor de a vedea nişte filme pe care doar la un astfel de festival se pot găsi, trebuie spus că filmele selectate, comerciale sau nu, sunt de cât se poate de variate şi merită văzute.

ArsCinematica vă oferă un mic ghid despre ce filme credem noi că nu ar trebui în nici un caz să le pierdeţi.

Prima recomandare este şi deschizătorul festivalului, E Pericoloso Sporgesi a lui Nae Caranfil, regizorul român care a reuşit cel mai bine să păstreze echilibrul între filme de public şi de auteur. Filmul nu e nici nou şi nici cel mai cunoscut al regizorului, dar s-a bucurat mereu de aprecierea criticilor şi a spectatorilor, iar şansa de a-l vedea pe marele ecran probabil că nu va mai veni prea curând. Proiecţia are loc în P-ţa Mare, Miercuri 19 Iunie, la ora 22:00.

Tot în Piaţa Mare ar trebui să vă aflaţi şi Joi de la ora 19:30 pentru a nu pierde concertul Zdob şi Zdub, care nu e film dar nu strică niciodată. Imediat după concert, la ora 22:00, va avea loc premiera celui de-al doilea film regizat de Horaţiu Mălăele, care de la Nuntă Mută trece direct la Funeralii Fericite. Nu am văzut filmul, dar faptul că regizorul s-a asociat din nou cu scenaristul de la filmul anterior ne dă speranţa că va fi o experienţă neregretabilă.

Şi ca să terminăm cu Piaţa Mare, vă mai recomandăm Cloud Atlas de Wachowski şi Tom Twyker, unul din cele mai originale şi complexe filme ale anului trecut, cu o distribuţie ce ar scoate fulgere de invidie de la orice regizor de film (Tom Hanks, Halle Berry, Ben Wishaw, Jim Sturgess, Hugo Weaving, Hugh Grant, Jim Broadbent, Susan Sarandon), şi unul din filmele noastre favorite. 22 Iunie, ora 22:00.

Dacă Miercuri nu aveţi chef de umorul lui Caranfil atunci alegerea obligatorie este Holy Motors a lui Leos Carax, un film fabulos de frumos, care vă va duce într-o călătorie ameţitoare a unui actor („necunoscut”) excepţional care adoptă rol după rol. Ştiu că mă repet, dar este unul din cele mai originale filme de mulţi ani încoace, a fost un favorit la Cannes, şi a mindfuckuit critici şi spectatori din lumea întreagă. Proiecţia are loc Miercuri, 19 Iunie, la ora 20:00 la Teatrul Gong. Iar dacă îl pierdeţi, îl puteţi (re)vedea Vineri, 21 Iunie, la Centrul Cultural Habitus de la ora 19:00.

La Teatrul Gong mai merită să vă prezentaţi să vedeţi Lore (recenzie noastra), un film despre o fată de 14 ani, fiica unor nazişti de înalt rang, care după înfrângerea Germaniei şi arestării părinţilor trebuie să-şi ducă fraţii mai mici pe jos până la bunica lor printr-un Deutschland înfometat şi apăsat de vina Holocaustului. O dramă intensă filmate cu ochi atenţe la detalii.

Iar din seria filmelor Pe-care-cine-ştie-când-le-mai-apuci-pe-marele-ecran, Duminica, 23 Iunie, de la ora 16:00 va fi proiectat The Birds a lui Hitchcock, urmat de filmul Hitchcock biopicul de anul trecut despre turnarea filmului Psycho şi a relaţiei regizorului cu soţia sa. Este un film destul de cuminte, dar entertaining de la început la final, şi oferă actoria amuzantă/impunătoare a lui Anthony Hopkins, Hellen Mirren şi Scarlett Johanson. Intrarea la ambele filme este liberă.

Tot Duminică, 23 Iunie, la Centrul Cultural Habitus, la ora 15:00 va avea loc proiecţia unui film supriză...bine, se vrea a fi film surpriză căci organizatorii au fost destul de drăguţi să ne informeze că este un documentar premiat la Oscar, ceea ce limitează considerabil opţiunile, iar din moment ce şansele ca filmul să fie pur şi simplu cel mai recent laureat al premiului sunt foarte mari, noi vom face presupunerea că este vorba de filmul Searching for Sugar Man, un film emoţionant şi extrem de optimist, a cărui vizionare cu un public este o experienţă pe care am avut plăcerea de a o avea la Cluj şi pe care o recomand cu mare căldură. (ps: dacă totuşi, cumva, nu este vorba de Sugarman, ne cerem scuze, am spus că e doar o presupunere bine calculată)

De menţionat mai sunt doar Proiecţiile Speciale, care sunt ambele ocazii de a vedea filme bune în condiţii inedite. Prima are loc Vineri, 21 Iunie la Cetatea Cisnădioara la ora 21:30, şi este vorba de Samsara continuarea în spirit a filmului Baraka, un film care uneşte culturile planetei într-un montaj de 100 de minute acompaniat de o muzică pe măsură. Cealaltă proiecţie are loc la Muzeul în Aer Liber Astra, Sâmbătă 22 iunie la ora 22:00, şi se prezintă filmul nominalizat la Oscar, The Life of Pi.

Cam atât. Dacă mergeţi la vreo proiecţie care va plăcut sau displăcut în mod excepţional, sau dacă aveţi alte recomandări nu ezitaţi să ne lăsaţi un comment.

Am văzut şi eu "Argo"

Urmărind selecţia filmelor de la Oscarurile acestui an, e greu să nu mă gândesc la refrenul cântecului principal din Team America: World Police şi anume “America! Fuck Yeah!”. Argo, Zero Dark Thirty, Lincoln şi chiar şi Django, Unchained toate ne reamintesc cât de patrioţi sunt americanii şi mai ales Hollywood. Dar, aşa cum a demonstrate The Artist cu un an în urmă Hollywood are şi o tendinţă narcisistă, aşa că nu e de mirare că la final a câştigat situaţie e salvată de film, de filmul american, de filmul american de la Hollywood.

Nu e de mirare că Ben Affleck este adesea comparat cu Clint Eastwood, considerând evoluţia amândurora de la actori de filme comerciale spre regizori lăudaţi de critici, iar al treilea film la cârma căruia se află tânărul artist pare a fi ca o bucată tăiată dintr-o eră mai nostalgică a filmului american, când eroii erau eroi, aveau aghiotanţi amuzanţi, şefi boi care iniţial contribuie problemei şi nu soluţiei, eroi vânaţi de ghinion dar care la final sunt recompensaţi cu o femeie.

Că filmul are un mesaj pro-american nu se poate nega, mergând până în punctul în care implicarea Guvernului Canadian, care în realitate a condus întreaga operaţie, să fie aproape complet ignorată. Dar mesajul este despre micul american, cel ingenious, deştept, chipeş şi bun suflet care îşi ignoră datoria faţă de superiori şi face lucrul corect, căci printre primele lucruri care le face filmul e să explice că guvernul american este direct responsabil pentru situaţia ostaticilor din cauza implicării în lovitura de stat care a pus şahul la putere şi apoi prin oferirea de azil acestuia când este dat jos de la putere; dacă aici este însă vorba de obiectivism sau mesaj politic rămâne deschis pentru dezbateri. Filmul rămâne însă un exerciţiu în manipulare, dacă nu politică atunci măcar emoţională. De la cum sunt construite personajele până la probele la care sunt supuse acestea, totul aduce aminte de un film din anii ’90. De la replicile la foc rapid, inteligent-amuzante şi pline de analogii născătoare de epifanii până la toate conflictele şi tensiunile adaugate scenariului deşi nu s-au întâmplat în realitate, filmul este plin de artificialităţi narative, de clişee şi de momente formulaice. Un exemplu bun este concursul de bullshiting dintre producătorul de film şi preşedintele uniunii scriitorilor, un moment ce arată bine pe foaie, şi este şi pe ecran efectiv în primul moment, dar imediat după parcă zice „Mai ţineţi minte când eroii noştrii din filme erau cool, şi asta ajungea?”. Un alt exemplu este desigur bordingul personajelor în avionul ce îi va duce la libertate care acţionând ca şi Plot Point 2 după sistemul Syd Field, este obligatoriu plină de tensiune; nu era de ajuns că au fost probleme cu biletele şi că trebuia ajuns la însuşi preşedintele americii pentru a rezolva problema, nu era de ajuns că se stabilisi deja că cei doi oameni de la Hollywood a căror prezenţă în birou era esenţială pentru succesul misiunii erau undeva la băute, nu, era necesar să se mai includă o scenă în care cei doi sunt întârziaţi de la a ajunge la birou pentru că ar avea loc o filmare, un truc ieftin devenit clişeu la a doua folosire. Dar nici asta nu a ajuns; în ultimul moment iranienii îi recunosc pe cei urmăriţi şi fug după ei, dând naştere unei curse: reuşeşte avionul să decoleze la timp? Normal că da, asta se ştia de la începutul filmului. Şi aici e problema, toate aceste tensiuni nu funcţionează pentru că lipsa lor de impact este evidentă. Da, în aproape orice film de acest gen happy-endul este garantat, dar asta nu înseamnă că un nou obstacol nu poate avea un efect profund asupra acţiunii, aici însă nu e cazul, şi toate aceste lucruri par o extensie inutilă, până în punctul în care un documentar pe acest subiect, care ar descrie adevăratele tensiuni trăite de personaje pare mult mai promiţător dramatic. Iar pentru a putea aduce aceste momente în existenţă este necesară o amnezie completă în legătură cu gândirea umană; abia după ce avionul a decolat se gândesc militarii iranieni să dea buzna în turnul de control, pentru a rezolva ce? În orice situaţie reală ăla ar fi fost locul spre care s-ar fi îndreptat, nu cu maşinile să fugărească avionul.

La final, după ce au ieşit din spaţiul aeronautic iranian, pentru sărbătorirea victoriei, filmul ne serveşte un alt clişeu vizual-auditiv rizibil, pocul deschiderii unei sticle de şampanie şi scurgerea spumoasă a băuturii pe lângă sticlă, pentru că Ben Affleck vrea să ne facă să credem că un membru profesionist al unul echipaj al unui zbor internaţional al unei companii de zbor elveţiene nu ştie să desfacă corect o şampanie. Şi şampanie nu e nici măcar destinată personajelor, e doar o imagine care trebuie să fie acolo, în caz că e cineva nu a înţeles că totul e bine acum.

Este un film entertaining cu un subiect promiţător, iar Ben Affleck este un regizor care ştie să-şi dozeze tensiunea şi să ofere publicului o paletă variată de emoţii, dar când lucrează prea evident după nişte şabloane demodate rezultatul nu poate fi decât...un premiu Oscar. [aici autorul oftează]

Baz Luhrman's "The Great Gatsby"

Probabil una din cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte din anul 2012 (cel puţin în domeniul cinematografiei) a fost „Marele Gatsby”, „Baz Luhrman” „3D”; ar fi fost mai credebil dacă se anunţa că Michael Bay adaptează „Bătrânul şi Marea”, acolo măcar sunt câteva scene de acţiune. Iniţial a fost greu de înţeles ce anume a văzut foarte coloratul Luhrman în marele roman american, şi mai ales, de ce a simţit nevoia să-şi transpună viziunea în 3D, dar o dată ce a ieşit trailerul ideea s-a dovedit a fi nu doar fezabilă, ci chiar promiţătoare. O eră cu petreceri colorate, un oraş decadent care serveşte ca şi centru pentru o mişcare culturală, o iubire imposibilă cu final tragic – brusc am ajuns să ne întrebăm de ce nu a apărut acest film mai devreme.

Primul lucru pe care îl face filmul australianului e să stabilească cu certitudine că face parte din pantenoul „marilor poveşti de iubire” pe care regizorul a ales să ni le spună, sau mai bine zis, a marilor spectacole, căci ca şi „Romeo + Juliete” care a înrămat povestea într-o emisiune de ştiri, în care prezentatorul dublează ca şi narator şi apoi „Moulin Rouge!” unde coperţile sunt reprezentate printr-o scenă de teatru/cabaret, dându-ne să înţelegem că ceea ce vom vedea este o reprezentare muzicală a poveştii adevărate, şi unde avem nu unul, ci doi naratori, şi în cazul de faţă filmul începe cu re-plasarea spectatorului într-o sală de cinema, asigurându-ne că ceea ce urmează să vedem este o viziune a poveştii, drept pentru care ar trebui să înţelegem inconsistenţele temporale precum cântece de Jay-Z şi imaginile ultra-stilizate ale cinematografiei fac parte dintr-o convenţie, în caz ca nu ştiam asta dinainte.

Tautologia, de altfel, pare să fie cuvântul cheie al acestui film. Cu ecouri din „Moulin Rouge!” filmul nu doar că este un film în film, ci este un roman într-un film din film, pe când în celălalat era vorba de un roman într-o piesă într-un film. Aşa cum Christian ne prezintă iubirea sa imposibilă cu Satine, la fel şi aici Nick Carraway ne prezintă amintirile sale despre prietenia sa cu Gatsby şi povestea de dragoste a acestuia cu verişoara lui Nick. Încă din prima secvenţă vocea depresivă a scriitorului pare să ne spună cu îndurerare că „Nu, scenaristul acestui film nu a avut destulă creativitate să transpună fineţea şi talentul textului lui Fitzgerald în imagini, aşa că a încălcat una din regulile sacre ale oricărui manual de scenaristică: Fără voice-over.” De parcă nu ar avea încredere în propriile abilităţi regizorul şi scenaristul recurg din nou şi din nou la textul romanului pentru a se asigura că nici o nuanţă a acestuia nu e pierdută în tranziţia pe ecran, astfel avem o abundenţă de scene cu mesajul dublat sau chiar triplat, precum cea în care Nick, scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acela (literalmente în cazul filmului) şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior, şi în acest timp are un monolog interior în care ne explică că scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului, el iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acel şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior. Şi pentru ca publicul să înţeleagă toate astea fără îndoială, monologul său (care are de fapt loc în viitor când el îşi reaminteşte toate astea şi şi le notează în jurnal) apare scris de mână pe cer, lângă el, în timp ce-l spune. Avem nişte imagini, dublate de un voice-over dublate de o imagine a voice-overului şi la finalul filmului nu ne mirăm deloc că ne-am plictisit pe parcurs, considerând că regizorul nu a lăsat nici un centimetru ca spaţiu de gândire liberă pentru creierul nostru.

Considerând acestea, este greu de priceput cum a reuşit filmul să menţină atât de puţin din valorile romanul chiar şi cu textul acestuia literalmente proiectat pe ecran. Povestea este redată cu eficacitatea unui sinopsis bine scris, dar nuanţele sunt în mare parte pierdute fiind înlocuite cu imagini impresionante, făcând din Baz Luhrman un Zack Snyder al filmelor romantice, ştie să pună imagini frumoase pe o bază narativă puternică, dar nu reuşeşte să adauge nimic acesteia. Dialogurile par forţate iar personajele par să-şi fi pierdut viaţa interioară; romanul oferă ambiguitate morală voită şi se joacă cu ideea de erou şi antagonist, Tom Buchanan, soţul lui Daisy, care este un infidel, este reabilitat la final când dovedeşte că în ciuda păcatelor sale o iubeşte pe adevărata Daisy pe care o înţelege, iar Gatsby este ori un idealist incompatibil cu lumea ori un om obsedat de trecut, îndrăgostit de ideea unei fete pe care nu a cunoscut-o; în film însă aceste aspecte sunt prea puţin explorate şi multe din comportamentele personajelor par complet lipsite de motivaţie. Astfel şi finalul pare artificial şi forţat.

Această artificialitate, anunţată de la început, lucrează însă şi în favoarea regizorului când vine vorba de integrarea în poveste a unor elemente ce nu-şi au loc în epoca poveştii. O dată stabilită convenţia, Luhrman reuşeşte fără greş să ne facă să credem că în Parisul secolului 19 se asculta Nirvana şi Madonna, că într-un oraş contemporan italian oamenii vorbesc în engleză Shakespearre-ană, că sabie înseamnă pistol şi sabie lungă înseamnă puşcă, şi, finalmente, că în America aniilor ’20 se asculta Jay-Z, Beyonce şi The White Stripes. Combinate cu cinematografia stilizată şi mişcări de cameră precum planurile ameţitoare din punctul de vedere al ochiului de pasăre ce se aruncă din vârful zgârie-norilor spre străzile New Yorkului ca un broker zece ani mai târziu, fac din film o experienţă audio-vizuală bogată, care justifică absorbirea ei într-o sală de cinema şi mai ales în format 3D. Chiar dacă cele aproape două ore şi jumătate se vor face foarte simţite, mai ales spre final când monologul naratorului pare să refuze să ajungă la vreun final.

You really shouldn't read this...

Rosebud is his sled.

Norman Bates' mother has died many years ago. He commits all the murders himself dressed as his mother.

The Planet of the Apes is Earth.

Soylent Green is people.

Dil, from The Crying Game, is a dude.

Darth Vader is Luke's father, and Leia is his sister.

The psychiatrist played by Bruce Willis is really a ghost and only the kid can see him.

The Village is an isolated compound in the 21st Century, and the Others are just the village elders in costumes.

Bruce Willis is a super-hero and Samuel L. Jackson is the villain who caused the train wreck.

Tyler Durden and the Narrator are one and the same person.

Verbal Kint is Keyser Soze and he's making the whole story up as he is going along.

Bran Stark survives the fall from the window. Cersei had all her kids with her brother. Viserys gets killed by Khal Drogo. King Robert dies at Cercei's hand. Ned Stark gets beheaded. Renly gets killed by some shadow demon cast by Melisandre. Theon Greyjoy betrays Rob Stark, conquers Winterfell, kills Ser Rodrick, pretends to kill and burn Bran and Rickon Stark, but actually it's just some farm-hands, and then gets betrayed himself by his own men. The old Bear Mormont, commander of the Night's Watch gets killed by his men. Jamie Lannister looses his fighting hand , and that whore Ros gets executed.

The dead body laying on the floor is not actually a dead body, it's Jigsaw himself.

Sirius Black is innocent, it was Peter Petigrew all along, he was hiding as Ron's rat.

Snape kills Dumbledore, but he's actually a good guy, because Dumbledore was dying anyway, and he was in love with Harry's mom, and even though she died like 18 years ago, and she friendzoned him and married a big douchebag who was bullying him, he still fights on the good side because "Always"
.
The sacrificial lamb for to be burned in the Wicker Man is actually the detective.

Kevin Spacy gets killed by his daughter's camera wielding boyfriend's father, who is actually gay. He doesn't fuck Mena Suvari, even though he could.

Superman is the kid's father.

Ash is an android, and the Weyland-Yutani company intentionally left the crew to die to bring back the Alien. Ripley and the cat survive.

No, really, Soylent Green is people.

Dr. Evil is Austin Power's twin brother.

In Sucker Punch you can see a movie which is simply God-awful.

Donald Kaufman dies in Adaptation.

Andy slipped out during the thunderstorm through a hole hidden py the Rita Hayworth poster.

Leo DiCaprio is actually a patient on Shutter Island, because his wife killed their children and he shot her, and the whole detective thing is an attempt at curing him.

Inception is Leo DiCaprio's dream....or not. Dun-dun-dun-duuuuuuuhn.

In The Prestige...I don't fuckig know, it's complicated; basically one has a twin and the other one teleports himself, but also clones himself every time and...just watch it.

Rachel dies in The Dark Knight.

Liam Neeson is actually Rhas al Ghoul, not the asian guy with the heavy accent.

Marion Cottilard is actually Thalia al Ghoul, Liam Neeson's daughter, and she's also the child who escapes from the Pit, not Bane.

Bruce Wayne is actually Batman.

R.I.P. Ray Harryhausen si primul trailer "Ender's Game"

Azi a murit Ray Harryhausen la varsta de 92 de ani. Inspirat de "King Kong" (1930) el a decis sa faca animatie si efectie speciale pentru filme. A inceput prin a dezvolta tehnici proprii, iar in 1949 a ajuns sa lucreze cu idolul sau, Will O'Brien, la filmul "Mighty Joe Young", care a si luat Oscar pentru efecte speciale.

Harryhausen a avut o cariera animand monstrii si creaturile din diverse filme de aventuri ("Sindbad", "Jason and the Argonauts", "One-Million Year BC" si originalul "Clash of Titans") devenind un pioner si o legenda in industria efectelor speciale.




And now for something completely different

Azi a iesit (sau a avut premiera, pt ca mai nou si trailerele au premiera) primul trailer pentru "Ender's Game" asigurand batai de inimi rapide in piepturile a milioane de geeksi din lumea intreaga care au declarat la un moment dat al vietii lor ca asta e cea mai tare carte SF ever!!!!

Iata trailerul, comentarii dupa:



Pt cei care nu au citit cartea:

Filmul va fi un blockbuster decent, cu actori buni, in ciuda faptului ca joaca foarte multi copii, Premisa are niste chestii destul de inteligente in spatele ei, si probabil va intra in teritoriul ideii de copilarie, Kony si de genul si cine e de fapt monstrul adevarat?. Dar nu va speriati, pentru ca partea cea mai importanta va fi constituita din niste scene de lupta in conditii fara gravitatie, care vor fi epice si inteligente, mai originale decat cele din "Inception" si cu mai multa strategie in spate decat un joc de Risc combinat cu Poker.

Pt geeks and nerds:

Sa fim sinceri, celelalte trei carti sunt practic neadaptabile. Pur si simplu nu e studio material. Si considerand bugetul acestui film sa fiti siguri ca scenaristii si regizorii erau constant in genunchi luand-o in gura de la studioheads si script-doctors si statisticieni si etc. In concluzie, sa va asteptati la un film de actiune decent, care se va tine de firul narativ al cartii dar va pierde orice idee mai profunda din aceasta. Mai ales ca este regizat de tipul care a adus pe lume abominatia de "X-Men Origins: Wolverine".

Va puteti linistiti astepta la: schimbarea finalului, renuntarea la gasirea reginei nenascute, renuntarea la telepatia si la visul cu uriasul, asta inseamna ca Ender nu va fi Vorbitor in Numele Mortilor deci cartile sale cu Hegemonul si Regina vor fi doua chestii irelevante pentru film. Astfel si rolurile fratilor mai mari vor fi mult diminuate, Peter va fi un bully si atat. De fapt rolul lui Val poate va fi marit, acum ca povestea se va concentra pe cat de greu ii e lui Ender ca si copil sa fie soldat si cat de mult il distruge pe asta, desi la final salveaza lumea, si Val va fi sustinere morala mai mare decat in carte.
Poate ca Peter va avea inca sub-plotul cu hegemonul, dar improbabil.

Filmul va fi cel mult PG-13, deci violenta va fi foarte minimazita, ceea ce inseamna ca desi prima victima a lui Ender va aparea si poate chiar si muri, e foarte posibil ca scena nud din baie sa dispara complet sau daca cel putin sa fie major schimbata.

Dupa cum ziceam, un film decent dar nu intrati sa-l vedeti ca si fani ai cartii.

Blancanieves

Pentru a putea vorbi despre Blancanieves în mod inevitabil discuţia trebuie să înceapă cu The Artist, film despre care opinia critică şi a publicului a tins în mare parte spre pozitiv, dar care şi-a găsit desigur detractor care au susţinut că filmul se bazează pe un truc, care este şi singurul lucru care-l scoate în evidenţă. Un an mai târziu filmul lui Pablo Berger a folosit acelaşi truc, iar reacţiile au rămas şi ele aceleaşi, doar că în cazul de faţă cele negative par a fi mai justificate.

În The Artist subiectul filmului se învârte în jurul tranziţiei de la filme mute la filme cu sonor, astfel conceptul regizoral este strâns legat de povestea filmului, fiind mai mult decât un truc folosit pentru a da o dimensiune dispensabilă operei; lipsa de sunet este aici la fel de vitală ca şi prezenţa muzicii într-un musical. La filmul spaniol însă această legătură lipseşte, prezentarea filmului ca film mut nu este justificată. Este foarte posibil că povestea nu s-ar fi susţinut singură dacă ar fi fost prezentată într-un format contemporan, dar asta nu este un argument destul de solid de a o transpune într-un alt format. Este probabil că producătorii au început cu ideea de a face un film mut, poate chiar încurajaţi de succesul colegilor francezi, şi din această cauză structura narativă este naiv-simplistă, pentru a evoca filmele ‚mainstream’ mute, dar asta creează un cerc vicios în care simplitatea poveştii cere formatul şi formatul cere o poveste simplă. În plus evocarea acelor filme se opreşte aici, căci nici actoria, nici montajul şi nici imaginea nu se încadrează în stilul acelei ere, defect pe care The Artist îl evită.

Naraţiunea este o adaptare a basmului Albă-ca-Zăpada transpusă în Spania interbelică, în care fiica unui toreador văduv şi paralizat este persecutată de mama ei vitregă, implicând astfel şi elemente din Cenuşăreasa. Moda basmelor adaptate publicului contemporan a prin aripi în ultimii ani, mai ales la Hollywood, unde anul trecut au fost nu una ci două re-ambalajări ale basmului Albă-ca-Zăpada. Doar că aici nu se extinde şi se nu se schimbă fundamental structura originală, povestea şi personajele păstrând claritatea lor morală, mama-vitregă este malefică până la ultima fibră, protagonista este inocenţa întruchipată pe Pământ, iar mama şi bunica ei (inevitabilele personaje de sacrificiu) sunt şi ele bune. Doar două personaje prezintă caractere care nu sunt monocromatice, tatăl şi piticul şef, care prezintă atât calităţi negative cât şi pozitive.

În unele aspecte filmul încearcă să schimbe basmul, poate în ideea de a-l moderniza, deşi nici aspect nu este explorat îndeajuns. Făt-Frumos cel brav lipseşte aici, interesul amoros fiind reprezentat de chiar unul din pitici, alegere care, în ciuda faptului că este vorba de piticul cel mai înalt şi chipeş, ar putea fi numită curajoasă dacă ar fi dusă până la capăt. Dar dragostea nu se împlineşte; piticul este evident îndrăgostit dar filmul nu clarifică dacă ea chiar împărtăşeşte sentimentul, lucru care ne duce spre finalul cel puţin nepotrivit şi chiar aproape tulburător. Basmele au de regulă final fericit, comediile uşoare au de regulă final fericit şi filmele mute de studio aveau de regulă final fericit, de ce atunci au ales producătorii acest final rămâne un mister: după ce a fost otrăvită, Albă-ca-Zăpada nu este trezită de sărutul prinţului, ci este folosită într-un circ ambulant de categoria P. T. Barnum, unde este expusă într-un sicriu de sticlă, pentru ca apoi doritorii (numeroşi de altfel) să poată plăti pentru ocazia de a o săruta. Scenă ce aduce aminte de alt film cu titlu de basm din 2011, Sleeping Beauty al Juliei Leigh, în care o fată este plătită să ia sedative pentru ca apoi bărbaţi în vârstă să o poată săruta şi pipăi, doar că acolo faptul era tratat ca fiind oribil, nu un element de basm. Finalmente, piticul care o iubeşte este îngrijitorul ei şi priveşte acest ‚spectacol’ fără a clinti un deget, pur şi simplu pentru că i se permite ca noaptea să poată dormi alături de corpul inert al tinerei, gest care nu ar avea un aer romantic nici măcar dacă cei doi chiar ar fi un cuplu, lucru care însă a fost stabilit că nu e adevărat. Iar în ultimul cadru, după ce este sărutată de pitic, vedem o lacrimă coborând din ochiul tinerei, semn că ea este la un anumit nivel conştientă de abuzul sexual la care este supusă zilnic, şi că piticul nu este cel ales, căci după cum spune şi basmul şi circarul, sărutul celui iubit de ea ar trebui să o trezească.

Un final complet neadecvat pentru acest tip de film, şi care lungeşte lista de inconsistenţe în alegerile regizorale şi de producţie.

Lore - inocenta intrerupta

„Domnul, Dumnezeu [...] nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!“ Exod 34:7


După înfrângerea Germaniei şi sinuciderea lui Hitler copii unui cadru militar der rang înalt care lucra într-un lagăr se găsesc abandonaţi când ambii părinţi sunt luaţi în arest. Fata cea mare, Lore, care are 14-15 ani, este nevoită să preia rolul de adult pentru ceilalţi copii, o sora cu vreo doi ani mai mică, doi fraţi gemeni de vreo 8 ani şi un bebeluş, şi îi conduce pe aceştia într-o călătorie pe jos până la bunica lor care stă departe în Hamburg.


Filmul funcţionează ca şi Bildungsroman căci Lore, pe care iniţial o întâlnim ca pe un copil în gândire, „fetiţa lui tati”, este nevoită să înfrunte realitatea ororilor comise de nemţi împotriva evreilor. În acest sens ea acţionează şi ca dedublare a poporului german care suferă o trezire abruptă din visul naţionalismului social când vede pentru prima dată pozele din lagărele de concentrare. Iar reacţiile unor grupuri diferite de nemţi, vinovăţie, oripilare, incredulitate sau chiar negare totală, se regăsesc individual în protagonista filmului, al cărei conflict faţă de situaţie este multiplicat când îşi dă seama că tatăl ei era unul din oamenii care supravegheau lagăre. Conflictul este în continuare augmentat de apariţia unui chipeş tânăr evreu care se alătură grupului în călătoria lor; pe de o parte acesta este prietenos şi îi ajută în procurarea mâncării, şi prezintă şi o trezire sexuală a fetei, pe de altă parte împrietenirea cu el reprezintă o încălcare a principiilor părinţilor şi a memoriei lor. Aici filmul pare să sugereze că maturizarea unei persoane poate da naştere unor calităţi negative, căci copii mai mici nu sunt în nici un moment deranjaţi de rasa tânărului chiar revoltându-se împotriva Lorei.


Lore şi fraţii ei par a fi pedepsiţi pentru păcatele părinţilor fiind supuşi unor calvare care oglindesc pe cele ale evreilor din lagăre; sunt înfometaţi, rămân fără posesii, fără părinţi, sunt nevoiţi să fure, şi să vândă tot ce le-a mai rămas pentru un strop de mâncare, iar finalmente unul din băieţii mai mici este chiar ucis. Această ispăşire a păcatelor este, din nou, aplicată tuturor nemţilor întâlniţi, scoţând la suprafaţă natura egoistă umană; acolo unde era prietenie între vecini acum e doar duşmănie. Pierderea valorilor, ideea că lumea lor a fost dată peste cap este semnalată vizual de multe cadre strânse, de prim-planuri şi planuri detaliu pe câte un picior, o mână, mâncarea din faţă, sugerând atât o atmosferă claustrofobică, o lume care în ciuda faptului că e largă este foarte mică, dar şi faptul că personajele nu se mai pot încrede în ceea ce au învăţat şi că singurele lucruri pe care le pot şti cu adevărat este ceea ce se află în faţa lor.


 Finalmente însă Lore demonstrează un efect al corvoadei prin care a trecut, ajunşi la bunica lor, în timpul mesei tânăra refuză să se comporte civilizat şi înfulecă pâinea şi varsă laptele, semnalând că sălbăticia care a avut loc nu poate fi pur şi simplu uitată sau ştearsă dacă toată lumea se preface că nu s-ar fi întâmplat şi că noile generaţii nu vor mai cădea în capcana de a cădea în regulile superiorilor lor fără să gândească.

Cel Absurd, cel Cool şi cel Tarantino– Le Bifle vs. Bad Penny

Două din scurtmetrajele de la NexT s-au dovedit a se suprapune în tratarea lor a unor subiecte destul de absurde într-un mod care se vrea un omagiu/parodie la filmele cool de tip Tarantino. Primul este filmul franţusec La Bifle de Jean Baptiste Saurel despre un bărbat care pentru a-şi cuceri aleasa trebuie să învingă penisul gigant a lui Ti Kong iar celălalt este Bad Penny debutul regizoral a lui Andrei Creţulescu, despre doi criminali de rând care într-o noapte întră într-un conflict cu un mim/clown care se dovedeşte a fi mai greu de subjugat decât pare iniţial.

 Cele două filme îşi dovedesc similitudinea încă din primul moment în care fiecare îşi prezintă conceptul/gimmick-ul printr-o definiţie de dicţionar a titlului, trădându-şi astfel şi influenţa tarantinească şi începutul filmului Pulp Fiction care începe cu o definiţie a termenului. De aici ambele filme continuă cu discuţii între personaje la foc rapid care par să mimeze naturaleţe dar sunt de fapt ecourile unor dialoguri în care toţi cei implicaţi au mereu ceva cool sau amuzant de zis. Criminalii lui Creţulescu, interpretaţi de Andi Vasluianu şi Bogdan Boguţă, par a fi cel mai apropiaţi de Vince şi Jules a lui John Travolta şi Samuel L. Jackson.

 Unde se îndepărtează filmele de stilul omagiat/pastişat este introducerea unui element supranatural, clownul greu de ucis în Bad Penny şi membrul magnific a lui Ti Kong din La Bifle care chiar dacă ar exista în realitate nu ar putea fi susţinut de un sistem circulator uman. Elemente care aduc cu ele un inevitabil absurd în situaţie, mult mai pregnant în filmul franţusesc decât cel românesc, care nu se regăseşte în filmele americanului, care sunt neîndoielnic amuzante, dar fără să ajungă chiar atât de aproape de comedie. Şi aici este punctul în care penisul gigant se doveşte superior mimului nemuritor, căci Saurel îşi abordează subiectul din start cu umor şi îl tratează ca pe o satiră pe când Creţulescu pare să încerce să vireze mai mult înspre idealul cool cu personajele sale, tratând povestea serios în ciuda dozei de slapstick şi catchphrase-urile lui Boguţă şi Vasluianu, ratând astfel o plasare clară a filmului într-o categorie.

 Filmele omagiază şi alte genuri cinematografice; La Bifle are scene de acţiune care amintesc de filmele kung-fu din anii ’70-’80 şi care sunt tratate cu seriozitate în ciuda ilarităţii situaţiei, coregrafia amintind mult mai mult de Bruce Lee decât de Jackie Chan; iar după cum am menţionat mai sus, Bad Penny are o serie de momente slapstick american din anii ’30, amintind mai ales de The Three Stooges, şi Şerban Pavlu, care îl interpretează pe mim, seamănă surprinzător de mult cu Buster Keaton. Aici însă se dovedeşte o altă inconsistenţă care lucrează împotriva filmului; slapstickul amuzant este alterat cam aleatoriu cu scene de violenţă realistă şi destul de brutală culminând cu înjunghierea banală a victimei. Este important de observat că, pe de altă parte, şi Pulp Fiction a pastişat la rândul său genuri clasice de film, deci rămâne greu de determinat dacă cele două scurt-metraje pastişează pur şi simplu alte genuri sau dacă pastişează pastişul făcut de Tarantino.

R.I.P. Roger Ebert

Criticul de film Roger Ebert a murit.

Moartea unui critic de obicei nu e motiv de stire, dar prin pasiunea, umorul, umilinta si obiectivismul sau Ebert si-a creat un loc aparte printre colegii sai de breasla.

Un iubitor al filmelor (chiar si atunci ca le ura cu pasiune) Ebert a reusit sa devina unul din cele mai cunoscute nume din industria filmului, co-inventator al sistemului de rating "Thumbs Up".

Acest articol din Empire ii aduce un frumos omagiu.

Killing Them Softly - grace and murder

Ca şi primele două sale filme, anume „Chopper” filmul biografic despre unul dintre cei mai notorii criminali austalieni, filmul de debut a lui Eric Bana şi „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, al treilea film a lui Andrew Dominick are ca şi subiect lumea criminală, dar în loc de a prezenta pur şi simplu un studiu al unui aspect al universului interlop, cum am găsi în primele filme ale lui Scorsese, regizorul se foloseşte de această rampă pentru a intra într-o diatribă mai mult sau mai puţin subtilă despre economia Americană şi capitalism.

Doi criminali de stradă naivi cred că au în faţă o metodă uşoară de a face o sumă considerabilă de bani când cineva le dă pontul să jefuiască un joc de poker al mafiei locale. Convinşi că nu vor fi prinşi, cei doi trec la treabă fără să realizeze efectul complex pe care îl au asupra „economiei” ilegale locale; jocurile de cărţi sunt închise iar asta blochează fluxul banilor, lucru care afectează afacerilor „şefilor”. Pentru a redresa situaţia, Mafia trimite un asasin pentru a afla cine este responsabil.

Acţiunea filmului are loc în 2008 în mijlocul campaniei electorale Obama vs. McCain, iar discursurile celor doi candidaţi şi a altor politicieni vor deveni un laitmotiv încă din prima scenă, în care unul din personaje se plimbă printr-un peisaj dezolat înconjurat de hârtii plutind în vânt şi vocea lui Obama pe fundal vorbind despre visul american. Plasarea filmul în toiul crizei financiare ar fi făcut ca fragilitatea „economiei” locale ale mafioţilor şi uşurinţa răsturnării acestea să fi funţionat automat ca şi simbol pentru defectele sistemului capitalist, dar insistenţa regizorului de a insera în repetate rânduri monoloage electorale, diegetice sau non-diegetice, devine obositoare şi superfluă. Efectul ar fi fost poate mai puternic dacă s-ar fi rezumat la a păstra monoloagele lui Obama despre puterea poporului american care deschid şi încheie filmul.

Această primă secvenţă, filmată într-un uşor slow-motion, este una din cele două momente care deviază de la estetica minimalistă care domină filmul şi care amintesc de cinematografia şi secvenţele cu tentă poetică din „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”. Cealaltă secvenţă este tot una filmată în slow motion, doar că aici efectul este  mult mai augmentat, şi o găsim în scena asasinării unuia dintre personaje; Peste balada pop clasic „Love Letters” asasinul îşi împuşcă victima pe timp de ploaie. O suită de planuri detaliu ne prezintă un balet al violenţei, în care gloanţele îşi părăsesc pistolul, lovesc şi împrăştie stropi de ploaie, îşi ating ţinta împroşcând aerul cu stropi de sânge şi bucăţi de creier. Combinaţia dintre slow-motion, muzică şi sânge are un efect atât de augmentare cât şi de îmblânzire a violenţei, oximoron ce repetă tema titlului de „a-i ucide cu blândeţe”. Această replică se regăseşte în film spusă de asasinul jucat de Brad Pitt, care nu are probleme cu uciderea unor oameni dar nu îi place să îi vadă suferind înainte. Un cinicism de care personajul dă dovadă în repetate rânduri: când partenerul său, pe care el însuşi l-a ales, nu se comportă după plac, asasinul aranjează ca acesta să fie arestat. Şi tot el este cel care contrazice discursul despre poporul american a lui Obama de la finalul filmului, anunţând că el trăieşte în America, care nu este o ţară ci o afacere în care fiecare luptă pentru sine.

Intoleranţa lui Griffith faţă de banal (eseu)

Ochiului nepriceput al unui “laic” al cinematografiei primele filme ale americanului D. W. Griffith par cel mai probabil plictisitoare şi chiar primitive. Sunt filme alb-negru, fără sunet, unele personaje par parodice în simplitatea lor iar actoria este de-a dreptul absurdă. Din aceste motive şi din cauza ignorării faptului că „după 1920 cele mai multe dintre cuceririle lui de limbaj devin monedă curentă, iar nu puţine dintre ele sunt depăşite de [alţi] regizori” (Littera, p. 108) cineastul a avut parte de căderea sa în relativă obscuritate în afara cercurilor de cinefili şi colegi de breaslă. Cu toate acestea, contribuţia sa la dezvoltarea limbajului cinematografic şi a avansării a cinematografului ca artă de sine stătătoare, nu poate fi ignorată sau uitată de oricine care posedă cunoştiinţe de bază despre istoria cinematografiei.

Într-adevăr în cei 20 ani de la naşterea oficială a cinematografului în 1895 în Paris până la premiera filmului Naşterea unei Naţiuni a lui Griffith în 1915, această nouă formă de artă a trecut print-o dezvoltare aproape explozivă atât la nivel tehnic dar mai ales estetic, cineaşti din Europa şi Statele Unite descoperind noi şi noi metode de a se folosi de tehnici şi trucuri de cameră şi de montaj pentru a transforma filmuleţele statice şi facsimile ale fraţilor Lumière în spectacolul grandios ce avea să-l ofere publicului D. W. Griffith prin filmele Naşterea unei Naţiuni şi un an mai târziu Intoleranţă.

În ciuda succesului copleşitor pe care l-a avut „Naşterea unei Naţiuni”, Griffith s-a găsit atacat pentru portretizarea cetăţenilor de culoare din film, care sunt prezentaţi într-o puţin spus nefavorabilă. Pentru a combate imaginea sa de rasist urmează „ceea ce s-ar putea numi răscumpărarea atitudinii sale din Naşterea unei Naţiuni [prin] Intoleranţă, film care, după spusele autorului, constituie un protest împotriva oricărui soi de fanatism” (Littera, p. 102). Bazat pe povestirea Mama şi Legea filmul capătă o dimensiune a complexităţii mult mai ridicată când cineastul decide să producă un film cu patru linii narative distincte care au loc în diverse epoci a istoriei umane şi care sunt legate de tema umbrelă a intoleranţei ca şi „duşman” al păcii şi înţelegerii între oameni.

Se poate argumenta că ambiţia narativă a artistului a depăşit posibilităţile acestuia de a o pune în practică cu cea mai mare eficacitate cu tehnica din dotare şi că s-a dovedit prea complexă pentru publicul din acea vreme. În cele aproximativ trei ore ale sale (iniţial opt) spectatorul trebuie să urmărească povestea a doi tineri din epoca contemporană care se zbat cu săracia şi cu intoleranţa reformatorilor sociali; ultimele zile din căderea Babilonului sub atacul Persiei; plănuirea de către regina Caterina di Medici a  masacrului din ziua Sfântului Bartolomeu şi momente alese din viaţa lui Iisus Hristos inclusiv crucificarea acestuia. Ultimului segment menţionat este foarte scurt şi episodic, cineastul dorind probabil să întărească mesajul filmului său apelând la spiritul puternic creştin al americanilor. Dar exceptând această parte a filmului, oricare dintre cele trei fire narative ar fi putut constitui, cel puţin la vremea aceea, un film de sine stătător, având atât un număr destul de ridicat de personaje distincte cât şi o structură narativă completă. Mai ales segmentul modern şi cel babilonian dau dovadă de o complexitate şi a anvergură a povestirii care comparată cu liniile narative ale altor filme din acea vreme ar fi părut oricum ambiţioasă.

Deşi publicul american mai văzuse fire narative multiple, inclusiv în filmul „Judith din Bethulia” a lui Griffith, acestea rămân totuşi legate la aceeaşi poveste generală, iar „caracterul inovator al structurii narative, bazată pe sugestia de simultaneism [...] dezorientează pur şi simplu publicul de la 1916” (Littera, p. 108). Pentru a-şi atrage publicul şi a-i menţine atenţia regizorul foloseşte decoruri spectaculoase pe măsura poveştii inspirate din decorurile din filmul italian Cabiria, iar combinate cu numărul imens de figuranţi, filmul obţine o grandiozitate căruia Griffith nu s-a sfiit să îi facă reclamă, şi care rămâne impresionantă chiar şi după standarde contemporane.

Pentru a clarifica şi mai mult trecerea de la o povestire la alta cineastul a folosit culori diferite pe peliculă; cafeniu pentru povestea contemporană, albastru pentru Iudea, sepia pentru Franţa şi gri-verzui pentru Babilonia. Iar pentru a face legătură între segmente ne este prezentată Eterna Mamă care balansează încontinuu leagănul omenirii. Din păcate însă, după cum a constatat şi Pudovkin. parafrazat aici de George Littera  care spune că „cineastul american nu izbuteşte să unifice în conştiinţa spectatorului fenomene atât de disparate şi că tema filmului rămâne nebuloasă” (Littera, p. 107).

Multitudinea de personaje şi complexitatea întâmplărilor nu se lasă uşor transmise prin filmul mut, lipsa de voce împiedicând personajele secundare să se distingă îndeajuns, iar naraţiunea nu este cu nimic uşurată de numărul copleşitor de mare de intertitluri necesare pentru a rezuma fragmente şi a stabili datele acţiunii. Pentru a ne face o idee despre cum ar fi beneficiat filmul dacă ar fi fost conceput mai târziu. putem privi la Cloud Atlas un film care a avut premiera la 96 de ani după Intoleranţă, şi care de asemenea prezintă mai multe fire narative care au loc în diverse epoci şi sunt legate doar de o tematică generală. Comparaţia se afla desigur doar la nivel de structură narativă. Chiar şi cu un public mult mai antrenat pentru a urmări o naraţiune non-liniară şi cu toate inovaţiile tehnice, filmul are destule momente în care este greu de urmărit sau devine epuizant.

Argumentabil cel mai mare inovator al cinematografului în vremea sa, Griffith a prevăzut direcţiile potenţiale ale acestuia mult înaintea contemporanilor săi, dar din păcate această precocitate l-a distanţat prea mult de publicul său care încă nu era pregătit, astfel pornind lenta cădere din ochiul spectatorilor.

Sursă:

Istoria Filmului Universal, George Littera,

Alte filme de vazut in 2013

Cu totii asteptam nerabdatori Man of Steel, Thor 2 si Iron Man 3, Hobbit 2, Monster's Inc 2 (Jeeesus,e  vreun film bun  si original care va iesi anul asta?). To the Wonder, Django Unchained, Lis Miserables etc. Asa ca ArsCinematica a cautat cateva filme care for iesi anul acesta si care nu au fost trompetate cu atata verva.

The Place Beyond the Pines

ni-l da pe Ryan Gosling ca si motociclist cascador care jefuieste o banca sa-si sustina familia de care abia de curand a aflat si pe Bradley Cooper in rolul unui  promitator politist care se opune colegiilor sai coprupti. O drama intensa, un mix dintre Drive si Serpico.

The Iceman

Nu, nu ma refer la eroul Marvel ci la de un asasin care a omorat peste 100 de oameni, si care aici este interpretat de Michael Shannon, care incearca sa fie un om decent si sa aiba grija de familia sa. Nu stiu daca trailerul m-ar fi prins chiar din prima daca nu ar fi fost actorii, dar pe langa magnificul Shannon ii avem pe James Franco, Winona Rider, Ray Liotta si Chris Evans.

Maniac

Si daca tot vorbim de criminali in serie, sa-l urmarim pe Elijah Wood in rolul unui colectionar de scalpuri proaspete de femei tinere, care se indragosteste de o femeie aleasa sa-i fie victima.

Stoker

Tot din categoria criminalilor cu relatii disfunctionale fac parte personajele din primul film englez a lui Park Chan-wook, omul cate si incantat/socat publicul cu niste filme pe atat de fucked-up pe cate au fost frumoase si poetice, cum ar fi Thrist, Sympathy for Mister Vengeance si desigur OldBoy (care si el va reiesi anul aceste remake-uit de Spike Jonze)

In filmul de fata o vom avea pe incantatoarea Mia Wasikowska si pe Nicole Kidman printre altii.

The Sightseers

Dar criminalii in serie pot fi si amuzanti si simpatici dupa cum ne demonstreaza in repetate randuri britanicii. Iar anul acesta regizorul Ben Wheatley, autor al hitului cult de anul trecut "Kill List", ne prezinta varianta englezeasca la Bonnie and Clyde.

A Liar's Autobiography - The Untrue Story of Monty Python's Graham Chapman

Si tot din UK vine acest documentar/animat perfect ilar bazat pe autobiografia in mare parte inventata de unul din cei mai amuzanti oameni ai secolului XX, forta creatoare a grupului Monty Python, Graham Chapman care a decedat in 1987. Filmul este narat de Chapman insusi, care a inregistrat o citire a cartii inainte de a muri. Un deliciu pentru fani Python, dar cu siguranta va fi printre filmele amuzante ale anului.

Movie 43

Produsa de unul din fratii Farrelly, aceasta comedie ne prezinta 12 povestioare diferite regizate de 12 regizori diferiti, fiecare din segmente avand o mana de actori de mare renume de comedie si nu numai. Adica va fi un fel de Paris, Je taime al gross-out comedy-ului.

For Ellen

Din seria dramelor indie avem acest filmulet cu suflet care ni-l prezinta pe Paul Dano in rolul unui rock-star care are o ultima sansa de a petrece cateva zile cu fiica sa.

Desi personal incerc sa evit filmele, mai ales dramele, care au copii in roluri importante, aici siropozitatea pare a fi dozata in cantitati care sa nu provoace greata.

Compliance

Alt film independent este Compliance care prezinta povestea adevarata a unui manager de restaurant fast-food care isi supune o angajata unor umilinte si torturi psihice din simplul motiv ca acestea au fost instructiile pe care le-a primit prin telefon de la un barbat care se da drept politist. Pe langa faptul ca evenimentele prezentate chiar s-au intamplat in America intr-un McDonald's, filmul aminteste de experimentele Milgram si Stanford, in care oameni s-au aratat cat se poate de deschisi sa tortureze si sa umileasca alti oameni doar pentru ca asa li s-a zis de catre cineva in pozitie de autoritate.

Evil Dead

Nu suntem nici noi fani remake-urilor filmelor horror clasice, dar e ceva in legatura cu acest trailer care ne face sa credem ca poate de data asta lucrurile vor iesi bine. Desi conceptul pare cam demodat, mai ales dupa Cabin in the Woods, totusi cred ca e o sansa buna sa iesim multumiti si nu nervosi de la acest film. Poate are de a face cu faptul ca atat Sam Raimi cat si Bruce Campbell nu doar ca si-au dat binecuvantarea filmului ci sunt ambii implicati in productie, iar scenariul este co-scris de Raimi si Diablo Cody care pana acum ne-a pus in fata niste produse originale, amuzante si la tinta.