Urmărind selecţia
filmelor de la Oscarurile acestui an, e greu să nu mă gândesc la refrenul
cântecului principal din Team America: World Police şi anume “America! Fuck
Yeah!”. Argo, Zero Dark Thirty, Lincoln şi chiar şi Django, Unchained toate ne
reamintesc cât de patrioţi sunt americanii şi mai ales Hollywood. Dar, aşa cum
a demonstrate The Artist cu un an în urmă Hollywood are şi o tendinţă
narcisistă, aşa că nu e de mirare că la final a câştigat situaţie e salvată de
film, de filmul american, de filmul american de la Hollywood.
Nu e de mirare că Ben
Affleck este adesea comparat cu Clint Eastwood, considerând evoluţia amândurora
de la actori de filme comerciale spre regizori lăudaţi de critici, iar al
treilea film la cârma căruia se află tânărul artist pare a fi ca o bucată
tăiată dintr-o eră mai nostalgică a filmului american, când eroii erau eroi,
aveau aghiotanţi amuzanţi, şefi boi care iniţial contribuie problemei şi nu
soluţiei, eroi vânaţi de ghinion dar care la final sunt recompensaţi cu o
femeie.
Că filmul are un mesaj
pro-american nu se poate nega, mergând până în punctul în care implicarea
Guvernului Canadian, care în realitate a condus întreaga operaţie, să fie
aproape complet ignorată. Dar mesajul este despre micul american, cel
ingenious, deştept, chipeş şi bun suflet care îşi ignoră datoria faţă de
superiori şi face lucrul corect, căci printre primele lucruri care le face
filmul e să explice că guvernul american este direct responsabil pentru
situaţia ostaticilor din cauza implicării în lovitura de stat care a pus şahul
la putere şi apoi prin oferirea de azil acestuia când este dat jos de la
putere; dacă aici este însă vorba de obiectivism sau mesaj politic rămâne
deschis pentru dezbateri. Filmul rămâne însă un exerciţiu în manipulare, dacă
nu politică atunci măcar emoţională. De la cum sunt construite personajele până
la probele la care sunt supuse
acestea, totul aduce aminte de un film din anii ’90. De la replicile la foc
rapid, inteligent-amuzante şi pline de analogii născătoare de epifanii până la
toate conflictele şi tensiunile adaugate scenariului deşi nu s-au întâmplat în
realitate, filmul este plin de artificialităţi narative, de clişee şi de momente
formulaice. Un exemplu bun este concursul de bullshiting dintre producătorul de film şi preşedintele uniunii
scriitorilor, un moment ce arată bine pe foaie, şi este şi pe ecran efectiv în
primul moment, dar imediat după parcă zice „Mai ţineţi minte când eroii noştrii
din filme erau cool, şi asta ajungea?”. Un alt exemplu este desigur bordingul
personajelor în avionul ce îi va duce la libertate care acţionând ca şi Plot
Point 2 după sistemul Syd Field, este obligatoriu plină de tensiune; nu era de
ajuns că au fost probleme cu biletele şi că trebuia ajuns la însuşi
preşedintele americii pentru a rezolva problema, nu era de ajuns că se
stabilisi deja că cei doi oameni de la Hollywood a căror prezenţă în birou era
esenţială pentru succesul misiunii erau undeva la băute, nu, era necesar să se
mai includă o scenă în care cei doi sunt întârziaţi de la a ajunge la birou
pentru că ar avea loc o filmare, un truc ieftin devenit clişeu la a doua
folosire. Dar nici asta nu a ajuns; în ultimul moment iranienii îi recunosc pe
cei urmăriţi şi fug după ei, dând naştere unei curse: reuşeşte avionul să
decoleze la timp? Normal că da, asta se ştia de la începutul filmului. Şi aici
e problema, toate aceste tensiuni nu funcţionează pentru că lipsa lor de impact
este evidentă. Da, în aproape orice film de acest gen happy-endul este
garantat, dar asta nu înseamnă că un nou obstacol nu poate avea un efect
profund asupra acţiunii, aici însă nu e cazul, şi toate aceste lucruri par o
extensie inutilă, până în punctul în care un documentar pe acest subiect, care
ar descrie adevăratele tensiuni trăite de personaje pare mult mai promiţător
dramatic. Iar pentru a putea aduce aceste momente în existenţă este necesară o
amnezie completă în legătură cu gândirea umană; abia după ce avionul a decolat
se gândesc militarii iranieni să dea buzna în turnul de control, pentru a
rezolva ce? În orice situaţie reală ăla ar fi fost locul spre care s-ar fi
îndreptat, nu cu maşinile să fugărească avionul.
La final, după ce au
ieşit din spaţiul aeronautic iranian, pentru sărbătorirea victoriei, filmul ne
serveşte un alt clişeu vizual-auditiv rizibil, pocul deschiderii unei sticle de
şampanie şi scurgerea spumoasă a băuturii pe lângă sticlă, pentru că Ben
Affleck vrea să ne facă să credem că un membru profesionist al unul echipaj al
unui zbor internaţional al unei companii de zbor elveţiene nu ştie să desfacă
corect o şampanie. Şi şampanie nu e nici măcar destinată personajelor, e doar o
imagine care trebuie să fie acolo, în caz că e cineva nu a înţeles că totul e
bine acum.
Este un film
entertaining cu un subiect promiţător, iar Ben Affleck este un regizor care
ştie să-şi dozeze tensiunea şi să ofere publicului o paletă variată de emoţii,
dar când lucrează prea evident după nişte şabloane demodate rezultatul nu poate
fi decât...un premiu Oscar. [aici autorul
oftează]