Am văzut şi eu "Argo"

Urmărind selecţia filmelor de la Oscarurile acestui an, e greu să nu mă gândesc la refrenul cântecului principal din Team America: World Police şi anume “America! Fuck Yeah!”. Argo, Zero Dark Thirty, Lincoln şi chiar şi Django, Unchained toate ne reamintesc cât de patrioţi sunt americanii şi mai ales Hollywood. Dar, aşa cum a demonstrate The Artist cu un an în urmă Hollywood are şi o tendinţă narcisistă, aşa că nu e de mirare că la final a câştigat situaţie e salvată de film, de filmul american, de filmul american de la Hollywood.

Nu e de mirare că Ben Affleck este adesea comparat cu Clint Eastwood, considerând evoluţia amândurora de la actori de filme comerciale spre regizori lăudaţi de critici, iar al treilea film la cârma căruia se află tânărul artist pare a fi ca o bucată tăiată dintr-o eră mai nostalgică a filmului american, când eroii erau eroi, aveau aghiotanţi amuzanţi, şefi boi care iniţial contribuie problemei şi nu soluţiei, eroi vânaţi de ghinion dar care la final sunt recompensaţi cu o femeie.

Că filmul are un mesaj pro-american nu se poate nega, mergând până în punctul în care implicarea Guvernului Canadian, care în realitate a condus întreaga operaţie, să fie aproape complet ignorată. Dar mesajul este despre micul american, cel ingenious, deştept, chipeş şi bun suflet care îşi ignoră datoria faţă de superiori şi face lucrul corect, căci printre primele lucruri care le face filmul e să explice că guvernul american este direct responsabil pentru situaţia ostaticilor din cauza implicării în lovitura de stat care a pus şahul la putere şi apoi prin oferirea de azil acestuia când este dat jos de la putere; dacă aici este însă vorba de obiectivism sau mesaj politic rămâne deschis pentru dezbateri. Filmul rămâne însă un exerciţiu în manipulare, dacă nu politică atunci măcar emoţională. De la cum sunt construite personajele până la probele la care sunt supuse acestea, totul aduce aminte de un film din anii ’90. De la replicile la foc rapid, inteligent-amuzante şi pline de analogii născătoare de epifanii până la toate conflictele şi tensiunile adaugate scenariului deşi nu s-au întâmplat în realitate, filmul este plin de artificialităţi narative, de clişee şi de momente formulaice. Un exemplu bun este concursul de bullshiting dintre producătorul de film şi preşedintele uniunii scriitorilor, un moment ce arată bine pe foaie, şi este şi pe ecran efectiv în primul moment, dar imediat după parcă zice „Mai ţineţi minte când eroii noştrii din filme erau cool, şi asta ajungea?”. Un alt exemplu este desigur bordingul personajelor în avionul ce îi va duce la libertate care acţionând ca şi Plot Point 2 după sistemul Syd Field, este obligatoriu plină de tensiune; nu era de ajuns că au fost probleme cu biletele şi că trebuia ajuns la însuşi preşedintele americii pentru a rezolva problema, nu era de ajuns că se stabilisi deja că cei doi oameni de la Hollywood a căror prezenţă în birou era esenţială pentru succesul misiunii erau undeva la băute, nu, era necesar să se mai includă o scenă în care cei doi sunt întârziaţi de la a ajunge la birou pentru că ar avea loc o filmare, un truc ieftin devenit clişeu la a doua folosire. Dar nici asta nu a ajuns; în ultimul moment iranienii îi recunosc pe cei urmăriţi şi fug după ei, dând naştere unei curse: reuşeşte avionul să decoleze la timp? Normal că da, asta se ştia de la începutul filmului. Şi aici e problema, toate aceste tensiuni nu funcţionează pentru că lipsa lor de impact este evidentă. Da, în aproape orice film de acest gen happy-endul este garantat, dar asta nu înseamnă că un nou obstacol nu poate avea un efect profund asupra acţiunii, aici însă nu e cazul, şi toate aceste lucruri par o extensie inutilă, până în punctul în care un documentar pe acest subiect, care ar descrie adevăratele tensiuni trăite de personaje pare mult mai promiţător dramatic. Iar pentru a putea aduce aceste momente în existenţă este necesară o amnezie completă în legătură cu gândirea umană; abia după ce avionul a decolat se gândesc militarii iranieni să dea buzna în turnul de control, pentru a rezolva ce? În orice situaţie reală ăla ar fi fost locul spre care s-ar fi îndreptat, nu cu maşinile să fugărească avionul.

La final, după ce au ieşit din spaţiul aeronautic iranian, pentru sărbătorirea victoriei, filmul ne serveşte un alt clişeu vizual-auditiv rizibil, pocul deschiderii unei sticle de şampanie şi scurgerea spumoasă a băuturii pe lângă sticlă, pentru că Ben Affleck vrea să ne facă să credem că un membru profesionist al unul echipaj al unui zbor internaţional al unei companii de zbor elveţiene nu ştie să desfacă corect o şampanie. Şi şampanie nu e nici măcar destinată personajelor, e doar o imagine care trebuie să fie acolo, în caz că e cineva nu a înţeles că totul e bine acum.

Este un film entertaining cu un subiect promiţător, iar Ben Affleck este un regizor care ştie să-şi dozeze tensiunea şi să ofere publicului o paletă variată de emoţii, dar când lucrează prea evident după nişte şabloane demodate rezultatul nu poate fi decât...un premiu Oscar. [aici autorul oftează]

Baz Luhrman's "The Great Gatsby"

Probabil una din cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte din anul 2012 (cel puţin în domeniul cinematografiei) a fost „Marele Gatsby”, „Baz Luhrman” „3D”; ar fi fost mai credebil dacă se anunţa că Michael Bay adaptează „Bătrânul şi Marea”, acolo măcar sunt câteva scene de acţiune. Iniţial a fost greu de înţeles ce anume a văzut foarte coloratul Luhrman în marele roman american, şi mai ales, de ce a simţit nevoia să-şi transpună viziunea în 3D, dar o dată ce a ieşit trailerul ideea s-a dovedit a fi nu doar fezabilă, ci chiar promiţătoare. O eră cu petreceri colorate, un oraş decadent care serveşte ca şi centru pentru o mişcare culturală, o iubire imposibilă cu final tragic – brusc am ajuns să ne întrebăm de ce nu a apărut acest film mai devreme.

Primul lucru pe care îl face filmul australianului e să stabilească cu certitudine că face parte din pantenoul „marilor poveşti de iubire” pe care regizorul a ales să ni le spună, sau mai bine zis, a marilor spectacole, căci ca şi „Romeo + Juliete” care a înrămat povestea într-o emisiune de ştiri, în care prezentatorul dublează ca şi narator şi apoi „Moulin Rouge!” unde coperţile sunt reprezentate printr-o scenă de teatru/cabaret, dându-ne să înţelegem că ceea ce vom vedea este o reprezentare muzicală a poveştii adevărate, şi unde avem nu unul, ci doi naratori, şi în cazul de faţă filmul începe cu re-plasarea spectatorului într-o sală de cinema, asigurându-ne că ceea ce urmează să vedem este o viziune a poveştii, drept pentru care ar trebui să înţelegem inconsistenţele temporale precum cântece de Jay-Z şi imaginile ultra-stilizate ale cinematografiei fac parte dintr-o convenţie, în caz ca nu ştiam asta dinainte.

Tautologia, de altfel, pare să fie cuvântul cheie al acestui film. Cu ecouri din „Moulin Rouge!” filmul nu doar că este un film în film, ci este un roman într-un film din film, pe când în celălalat era vorba de un roman într-o piesă într-un film. Aşa cum Christian ne prezintă iubirea sa imposibilă cu Satine, la fel şi aici Nick Carraway ne prezintă amintirile sale despre prietenia sa cu Gatsby şi povestea de dragoste a acestuia cu verişoara lui Nick. Încă din prima secvenţă vocea depresivă a scriitorului pare să ne spună cu îndurerare că „Nu, scenaristul acestui film nu a avut destulă creativitate să transpună fineţea şi talentul textului lui Fitzgerald în imagini, aşa că a încălcat una din regulile sacre ale oricărui manual de scenaristică: Fără voice-over.” De parcă nu ar avea încredere în propriile abilităţi regizorul şi scenaristul recurg din nou şi din nou la textul romanului pentru a se asigura că nici o nuanţă a acestuia nu e pierdută în tranziţia pe ecran, astfel avem o abundenţă de scene cu mesajul dublat sau chiar triplat, precum cea în care Nick, scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acela (literalmente în cazul filmului) şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior, şi în acest timp are un monolog interior în care ne explică că scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului, el iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acel şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior. Şi pentru ca publicul să înţeleagă toate astea fără îndoială, monologul său (care are de fapt loc în viitor când el îşi reaminteşte toate astea şi şi le notează în jurnal) apare scris de mână pe cer, lângă el, în timp ce-l spune. Avem nişte imagini, dublate de un voice-over dublate de o imagine a voice-overului şi la finalul filmului nu ne mirăm deloc că ne-am plictisit pe parcurs, considerând că regizorul nu a lăsat nici un centimetru ca spaţiu de gândire liberă pentru creierul nostru.

Considerând acestea, este greu de priceput cum a reuşit filmul să menţină atât de puţin din valorile romanul chiar şi cu textul acestuia literalmente proiectat pe ecran. Povestea este redată cu eficacitatea unui sinopsis bine scris, dar nuanţele sunt în mare parte pierdute fiind înlocuite cu imagini impresionante, făcând din Baz Luhrman un Zack Snyder al filmelor romantice, ştie să pună imagini frumoase pe o bază narativă puternică, dar nu reuşeşte să adauge nimic acesteia. Dialogurile par forţate iar personajele par să-şi fi pierdut viaţa interioară; romanul oferă ambiguitate morală voită şi se joacă cu ideea de erou şi antagonist, Tom Buchanan, soţul lui Daisy, care este un infidel, este reabilitat la final când dovedeşte că în ciuda păcatelor sale o iubeşte pe adevărata Daisy pe care o înţelege, iar Gatsby este ori un idealist incompatibil cu lumea ori un om obsedat de trecut, îndrăgostit de ideea unei fete pe care nu a cunoscut-o; în film însă aceste aspecte sunt prea puţin explorate şi multe din comportamentele personajelor par complet lipsite de motivaţie. Astfel şi finalul pare artificial şi forţat.

Această artificialitate, anunţată de la început, lucrează însă şi în favoarea regizorului când vine vorba de integrarea în poveste a unor elemente ce nu-şi au loc în epoca poveştii. O dată stabilită convenţia, Luhrman reuşeşte fără greş să ne facă să credem că în Parisul secolului 19 se asculta Nirvana şi Madonna, că într-un oraş contemporan italian oamenii vorbesc în engleză Shakespearre-ană, că sabie înseamnă pistol şi sabie lungă înseamnă puşcă, şi, finalmente, că în America aniilor ’20 se asculta Jay-Z, Beyonce şi The White Stripes. Combinate cu cinematografia stilizată şi mişcări de cameră precum planurile ameţitoare din punctul de vedere al ochiului de pasăre ce se aruncă din vârful zgârie-norilor spre străzile New Yorkului ca un broker zece ani mai târziu, fac din film o experienţă audio-vizuală bogată, care justifică absorbirea ei într-o sală de cinema şi mai ales în format 3D. Chiar dacă cele aproape două ore şi jumătate se vor face foarte simţite, mai ales spre final când monologul naratorului pare să refuze să ajungă la vreun final.

You really shouldn't read this...

Rosebud is his sled.

Norman Bates' mother has died many years ago. He commits all the murders himself dressed as his mother.

The Planet of the Apes is Earth.

Soylent Green is people.

Dil, from The Crying Game, is a dude.

Darth Vader is Luke's father, and Leia is his sister.

The psychiatrist played by Bruce Willis is really a ghost and only the kid can see him.

The Village is an isolated compound in the 21st Century, and the Others are just the village elders in costumes.

Bruce Willis is a super-hero and Samuel L. Jackson is the villain who caused the train wreck.

Tyler Durden and the Narrator are one and the same person.

Verbal Kint is Keyser Soze and he's making the whole story up as he is going along.

Bran Stark survives the fall from the window. Cersei had all her kids with her brother. Viserys gets killed by Khal Drogo. King Robert dies at Cercei's hand. Ned Stark gets beheaded. Renly gets killed by some shadow demon cast by Melisandre. Theon Greyjoy betrays Rob Stark, conquers Winterfell, kills Ser Rodrick, pretends to kill and burn Bran and Rickon Stark, but actually it's just some farm-hands, and then gets betrayed himself by his own men. The old Bear Mormont, commander of the Night's Watch gets killed by his men. Jamie Lannister looses his fighting hand , and that whore Ros gets executed.

The dead body laying on the floor is not actually a dead body, it's Jigsaw himself.

Sirius Black is innocent, it was Peter Petigrew all along, he was hiding as Ron's rat.

Snape kills Dumbledore, but he's actually a good guy, because Dumbledore was dying anyway, and he was in love with Harry's mom, and even though she died like 18 years ago, and she friendzoned him and married a big douchebag who was bullying him, he still fights on the good side because "Always"
.
The sacrificial lamb for to be burned in the Wicker Man is actually the detective.

Kevin Spacy gets killed by his daughter's camera wielding boyfriend's father, who is actually gay. He doesn't fuck Mena Suvari, even though he could.

Superman is the kid's father.

Ash is an android, and the Weyland-Yutani company intentionally left the crew to die to bring back the Alien. Ripley and the cat survive.

No, really, Soylent Green is people.

Dr. Evil is Austin Power's twin brother.

In Sucker Punch you can see a movie which is simply God-awful.

Donald Kaufman dies in Adaptation.

Andy slipped out during the thunderstorm through a hole hidden py the Rita Hayworth poster.

Leo DiCaprio is actually a patient on Shutter Island, because his wife killed their children and he shot her, and the whole detective thing is an attempt at curing him.

Inception is Leo DiCaprio's dream....or not. Dun-dun-dun-duuuuuuuhn.

In The Prestige...I don't fuckig know, it's complicated; basically one has a twin and the other one teleports himself, but also clones himself every time and...just watch it.

Rachel dies in The Dark Knight.

Liam Neeson is actually Rhas al Ghoul, not the asian guy with the heavy accent.

Marion Cottilard is actually Thalia al Ghoul, Liam Neeson's daughter, and she's also the child who escapes from the Pit, not Bane.

Bruce Wayne is actually Batman.

R.I.P. Ray Harryhausen si primul trailer "Ender's Game"

Azi a murit Ray Harryhausen la varsta de 92 de ani. Inspirat de "King Kong" (1930) el a decis sa faca animatie si efectie speciale pentru filme. A inceput prin a dezvolta tehnici proprii, iar in 1949 a ajuns sa lucreze cu idolul sau, Will O'Brien, la filmul "Mighty Joe Young", care a si luat Oscar pentru efecte speciale.

Harryhausen a avut o cariera animand monstrii si creaturile din diverse filme de aventuri ("Sindbad", "Jason and the Argonauts", "One-Million Year BC" si originalul "Clash of Titans") devenind un pioner si o legenda in industria efectelor speciale.




And now for something completely different

Azi a iesit (sau a avut premiera, pt ca mai nou si trailerele au premiera) primul trailer pentru "Ender's Game" asigurand batai de inimi rapide in piepturile a milioane de geeksi din lumea intreaga care au declarat la un moment dat al vietii lor ca asta e cea mai tare carte SF ever!!!!

Iata trailerul, comentarii dupa:



Pt cei care nu au citit cartea:

Filmul va fi un blockbuster decent, cu actori buni, in ciuda faptului ca joaca foarte multi copii, Premisa are niste chestii destul de inteligente in spatele ei, si probabil va intra in teritoriul ideii de copilarie, Kony si de genul si cine e de fapt monstrul adevarat?. Dar nu va speriati, pentru ca partea cea mai importanta va fi constituita din niste scene de lupta in conditii fara gravitatie, care vor fi epice si inteligente, mai originale decat cele din "Inception" si cu mai multa strategie in spate decat un joc de Risc combinat cu Poker.

Pt geeks and nerds:

Sa fim sinceri, celelalte trei carti sunt practic neadaptabile. Pur si simplu nu e studio material. Si considerand bugetul acestui film sa fiti siguri ca scenaristii si regizorii erau constant in genunchi luand-o in gura de la studioheads si script-doctors si statisticieni si etc. In concluzie, sa va asteptati la un film de actiune decent, care se va tine de firul narativ al cartii dar va pierde orice idee mai profunda din aceasta. Mai ales ca este regizat de tipul care a adus pe lume abominatia de "X-Men Origins: Wolverine".

Va puteti linistiti astepta la: schimbarea finalului, renuntarea la gasirea reginei nenascute, renuntarea la telepatia si la visul cu uriasul, asta inseamna ca Ender nu va fi Vorbitor in Numele Mortilor deci cartile sale cu Hegemonul si Regina vor fi doua chestii irelevante pentru film. Astfel si rolurile fratilor mai mari vor fi mult diminuate, Peter va fi un bully si atat. De fapt rolul lui Val poate va fi marit, acum ca povestea se va concentra pe cat de greu ii e lui Ender ca si copil sa fie soldat si cat de mult il distruge pe asta, desi la final salveaza lumea, si Val va fi sustinere morala mai mare decat in carte.
Poate ca Peter va avea inca sub-plotul cu hegemonul, dar improbabil.

Filmul va fi cel mult PG-13, deci violenta va fi foarte minimazita, ceea ce inseamna ca desi prima victima a lui Ender va aparea si poate chiar si muri, e foarte posibil ca scena nud din baie sa dispara complet sau daca cel putin sa fie major schimbata.

Dupa cum ziceam, un film decent dar nu intrati sa-l vedeti ca si fani ai cartii.