Undeva in P(alil)ula mea de treaba

Cum de l-am vazut?
Exclusiv pentru doar cateva zile la Hala Balanta, veniti sa vedeti primul film a lui Purcarete. Sold!

In 1929 Salvador Dali si Luis Bunuel au facut impreuna filmul Un chien andalou, un film de 16 minute care consta dintr-o insiruire de imagini si momente supra-realiste si supra-interpretabile, fara a avea o legatura evidenta. De atunci, filmul a fost analizat si reinterpretat de critici, de public etc, dar Dali si Bunuel au insistat toata viata lor ca filmul nu are niciun simbolism, si ca regula de aur in timpul productiei a fost ca nicio imagine sa aiba vrea insemnatate perfeptibila. Diferenta dintre filmul lor si cel a lui Purcarete e ca regizorul de teatru nu a zis niciodata ca filmul sau e lipsit de simboluri
.
 Bolnavi suntem numai noi, astia sanatosi

 Undeva prin anii ’60 doctorul pediatru Serafim (Dimeny Aron) este transferat intr-un orasel uitat de lume, pierdut de pe harta, Palilula. De abia ajunge, cand realizeaza ca sederea sa nu va fi una linistita. In primul rand, nu este niciun copil in Palilula. Mai departe, mortii vorbesc si se misca, o femeie se transforma in barbat la luna plina, si, in general, localnicii au gesturi fara noima si se comporta de parca ar fi actori in vreo piesa de teatru romaneasca modernista iar un privitor exterior ar trebui sa le desluseasca simbolistica existentei. Dar Serafim se incadreaza repede in peisaj, pierzandu-si orice insusire remarcabila, si in curand se deda si el ocupatiei principale paliluliene, bautul.
 Apoi apar niste italieni care cumpara broaste si doi Iisusi care fac fotografii cu aparate de fotografiat supradimensionate care nu au cum sa funtioneze, si lucrurile se schimba, oarecum. Spun “oarecum” deoarece schimbare inseamna sa treci de la stadiul consistent A la altul B. Aici consistenta nu exista. Doar foarte multe momente suprarealiste.

 Si in Palilula nu mai intelegea nimeni nimic 

 E prima data cand imi doresc sa fi luat notite in timpul filmului pentru recenzie, pentru ca spre final unul din personaje are o replica care pentru mine a rezumat perfect filmul. Nu o mai tin minte exact dar am parafrazat-o mai sus. Nici eu nu mai intelegeam nimic. Si nu doar spre final, ci in marea parte a timpului. Filmul are o problema, nu stie ce vrea, sau nu stie sa transmita ceea ce vrea. Lipsit de vreo forma de fir narativ, trece din moment in moment intr-un ritm aleatoriu. Imaginile/momentele insiruite mai sus sunt doar cateva, cele care cat de cat formeaza vreo structura pe care se poate baza filmul. Oarecum. Acum, daca mi-ati citit alte recenzii, stiti ca nu sunt genul de om care sa aiba in general ceva impotriva filmelor non-lineare sau nestructurate clasic: The Tree of Life si Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives sunt printre cele mai bine cotate filme de mine, dar aici e pur si simplu un amalgam cu de toate. Filmul e putin Dali si Bunuel, e putin Greenaway, e putin von Trier, e putin Fellini, un pic de Tarkovsky si inca multe altele, fratele tematic cat si estetic, fiind Taxidermia. Avem si aici imagini abjecte dar frumoase, depravare amestecata cu noblete, unghiuri si miscari de camera neconventionale, momente supra-reale si/sau paranormale, dar nimic care sa aiba un ton original. Problema e ca nu-mi dau seama daca Purcarete a vazut prea multe filme si a vrut sa ia cate putin din fiecare sau nu a vazut destule filme si nu si-a dat seama ca ceea ce face s-a mai facut. Poate am fost putin cam rau in introducere cand am zis ca filmul e ca Un chien andalou, in sensul ca nu simbolizeaza nimic. Exista o simbolistica, dar e prost aplicata si nu ni se da nicio cheie de descifrare. Purcarete pare sa sufere de credinta studentilor in anul I la film sau a elevilor de liceu care scriu poeme in proza pentru ca nu-s in stare sa scrie nici una, nici alta bine: si anume ca ajunge ca o imagine sa fie bizara pentru a fi si adanca. Nu asa faci metafore. Ambiguitatea nu e profunzime. Filmul e plin de momente care nu-si justifica existenta. E practic compus din ele. De ce ala isi tot aprinde toata ziua tigara cu aruncatorul de flacari? De ce aia are un bec in ochi? De ce? De ce? Elemente de decor fara nimic in spate. Cel mai bun exemplu e scena lui Horatiu Malaele, care joaca un postas si apare spre final cu o telegrama foarte importanta pentru Serafim, dar fiindca nimeni nu vorbeste cu el, fuge incoace si incolo pana, frustrat, tranteste scrisoarea in mana unui om la intamplare si pleaca. Acesta se uita la hartie, face o fata foarte surprinsa si atat. Nu mai auzim de scrisoare, de continutul ei sau de postas. O scena fara scop, fara urmari, cu nicio legatura de restul filmului, si dovada perfecta ca n-a avut nimeni curaj sa-i zica lui Purcarete “In p(alil)ula mea de treaba, mai uita-te o data peste el.”.

 Ca sa citez persoana alaturi de care am vazut pelicula “Prin filmul asta Purcarete a dovedit ca e un foarte bun regizor de teatru”. Ca un copil care primeste o jucarie noua si in prima zi o intoarce pe toate laturile, si aici regizorul a incercat sa bage mult prea multe si nu s-a putut hotari ce vrea de fapt. E greu de determinat pana si tonul filmului, poate fi satira, sau film serios sau comedie neagra – adica, erau multi oameni in sala care radeau, desi nu-mi dau seama la ce, in fata aveam o bizarerie, nu umor, cam ca acele bancuri cu “un stol de crocodili zbura deasupra…”

 Astea fiind spuse, sa nu uitam ca domnul Purcarete este un foarte talentat regizor de teatru si un minunat creator de imagini. Da, este o insiruire de imagini ciudate si ambigue ce se vor a fi mai profunde decat sunt, dar este o insiruire fascinanta vizual. Daca facem precum Serafim, care la inceput incearca sa-si dea seama ce se intampla in jur, dar apoi renunta sa mai caute vreo logica si se adanceste si el in Palilula, atunci filmul poate fi o experienta chiar interesanta. Majoritatea actorilor sunt luati de la Teatrul National Radu Stanca din Sibiu, inclusiv Ofelia Popii, care a luat premiul UNITER pentru piesa Faust, tot a lui Purcarete, si a gasit si apreciere internationala pentru acel rol. Il avem si pe Constantin Chiriac, actor si director al teatrului, si in rest cam toti actorii majori din oras, cu exceptia notabila a lui Marian Ralea. Sunt toti niste actori de teatru foarte talentati, dar din pacate filmul nu ii ofera niciunuia spatiul temporal de dezvoltare pe care l-ar avea pe scena, actoria lor fiind comprimata. Dand tot ce au in scene scurte ei tind spre exagerari teatrale si adesea lasa impresia ca intre ei era un concurs secret de care poate sa joace mai excentric si mai nenatural. Printre ceilalti actori ii avem pe Aron Dimeny, care a mai jucat in Europolis si care aici se descurca binisor in rolul doctorului Serafim. Alt actor notabil este Sorin Leoveanu in rolul lui Gogu, singurul negru din Palilula. Actorul alb joaca in blackface (adica pictat in negru), lucru ale carui tonalitati de rasism nu pot fi ignorate, mai ales spre finalul filmului. De fapt, si mai puternica e tenta misogina a filmului, nu exista rol de femeie care sa nu fie in vreun fel stricat, ca sa nu mai zicem de scena in care un barbat in toata voiosia ii cara pumni in gura sotiei sale. Welcome to Romania. Dar, revenind la actori, cel care iese in evidenta este si cel cu o experienta cinematografica mai cuprinzatoare, Razvan Vasilescu care a mai jucat printre altele in Stejarul, Marfa si Banii, California Dreamin’ si a facut un minunat rol din Nikki Ardelean, Colonel in Rezerva.

L-as mai vedea o data?
Nu.


[Articol complet ]